Valeriu Gherghel's Blog, page 11

Ca tot omul „erudit”, am cărți pe care le-am citit de multe ori (cîteva zeci), cărți pe care le-am citit numai o dată (cîteva mii), cărți pe care le-am răsfoit pentru a găsi un paragraf (cîteva sute) și, cele mai multe (restul imens, cutremurător), cărți albe, din care cunosc doar titlul și autorul. Sau doar titlul. Sau doar autorul. Sau nimic. Beznă...

Și dacă veni vorba de nimicul care rămîne, m-am întrebat azi (pe cînd răsfoiam într-o doară Alan Jakobs, The Pleasures of Reading in an Age of Distraction, 2011) după cît timp uităm complet o carte... Mă refer la oameni ca mine, obișnuiți, cu memorii failibile. N-o să înșir lucruri ieșite din comun.

Cred că toată lumea a experimentat faptul următor. Culegi o carte din raft, ești foarte sigur că n-ai citit-o și constați cu stupoare că ai trecut prin ea măcar o dată. Cum? După semne indubitabile. Ai notat un cuvînt, ai subliniat o frază, ai marcat un paragraf, ai corijat o greșeală de tipar. Ai citit, dar lectura nu ți-a folosit la nimic. Sau ți-a folosit, dar nu poți spune precis în ce chip. N-a lăsat vestigii. Ți-ai lărgit vocabularul, să zicem. Dar ai uitat toate celelalte, inclusiv plăcerea de a o citi, dacă a existat o plăcere.

Știu precis că am citit cu plăcere Suflete moarte, era imediat după facultate, îmi amintesc, deci, faptul că am citit cartea, dar peste ani (destul de rapid, se pare) am uitat complet povestea, personajele, totul. Nu are rost să caut o explicație. M-am simțit rușinat (deși nu aveam de ce), și am recitit romanul lui Gogol cu cea mai mare luare aminte, încordat și ferm hotărît să nu mai uit nici un detaliu semnificativ. Observ că uitarea distruge și plăcerea. Sau, mai corect, poate, plăcerea nu are memorie, trebuie repetată. Nu sîntem în stare să memorăm senzațiile.

Am ajuns și la exemple. Voi da cinci, fiindcă tot e o cifră afecționată de bloggeri.

          a) Giovanni Boccaccio, Viața lui Dante. O traducere din anii 60, biografia poetului. Am uitat aproape tot. Cu o excepție. Dante avea o memorie formidabilă, asista la o discuție și apoi, în finalul ei, după un ceas sau mai multe, comenta amănunțit toate replicile personajelor.

          b) Thomas Mann, Lotte la Weimar. Păstrez în minte doar atît. Lotte a ajuns în casa lui Goethe dimineața. Maestrul nu s-a trezit încă. Admiratorii vorbesc în șoaptă. Lotte observă cu uimire că musafirii nu știu despre Goethe decît fantezii, legende. Omul real s-a ascuns cu totul în spatele acestor invenții...

          c) E.T.A. Hoffmann, Elixirele diavolului. Nimic. Doar anxietatea indusă de întîmplările narate.

          d) William Faulkner, Zgomotul și furia. Absolut nimic. Nu mă miră deloc. Faulkner nu mi-a plăcut prea tare niciodată.

          e) Vincent Buranelli, Edgar Allan Poe. O biografie a poetului american. Sînt sigur că am citit-o de mai multe ori, am discutat-o cu prietenii poeți. Neant...

Am uitat. Uităm. Oare de ce? Există o viață a memoriei independentă de conștiința noastră? De ce Dante Alighieri și Boccaccio (ca să nu mai vorbesc de cei vechi) puteau ține minte atîtea lucruri și noi nu mai sîntem în stare? Ce am pierdut după atîtea secole? Ni s-a uscat creierul? N-ar fi rău să căutăm un răspuns...

P. S. În imagine: Paul Klee (1879 - 1940), Ohne Titel (um 1939). Source: . 

Piticul este un mic roman istoric (deloc o parabolă sau o alegorie, cum a sugerat insistent critica literară), publicat în 1944 și considerat cea mai bună carte a lui Pär Fabian Lagerkvist (1891 – 1974, premiul Nobel pentru literatură, în 1951. Mie mi-a plăcut mult și Baraba, un roman despre un om chinuit, care ar vrea să creadă în Dumnezeu și nu poate, fiind ars de îndoială și scepticism pînă ajunge să fie ars la propriu în Roma.

Naratorul este chiar personajul „eponim”, Piticul / Piccolino, care ține un soi de cronică a evenimentelor și a trăirilor personale. Acțiunea se petrece, probabil, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Renaștere, dar nu este de nici un folos să căutăm corespondențe istorice, pierdem vremea degeba, mai bine medităm la ceva cu sens.

Piticul este un observator și un judecător nemilos al tuturor celorlalți, al prințului Leone, al prințesei Teodora, al fiicei lor Angelica, al maestrului Bernardo (pictor genial și savant frisonat de îndoieli), al plebei imunde. Firește, pe el nu se pune niciodată la socoteală: el este desăvîrșit, infailibil, face parte dintr-o specie diferită de aceea a oamenilor, este un ales. Se consideră pur și simplu un personaj necesar, inevitabil. Dacă n-ar exista, istoria cetății s-ar opri brusc în loc, ar încremeni, nava și-ar pierde farul.

Privește lumea dintru înalt, din văzduhuri, cu un ochi necruțător. Vede în juru-i numai păcătoși și mediocri. Prințesa este o femeie „proastă”, o „căzătură”, o „tîrfă” (acestea sînt epitetele naratorului), deși noare a o sfîntă; prințul este un individ dubios, un adulter și un ucigaș infam; maestrul Bernardo este un pierde-vară, lipsit de perseverență și creativitate. Așadar, nimeni nu se ridică la înălțimea amețitoare a piticului (sic!), la inteligența lui ascuțită și la puritatea lui morală.

Uneori, observațiile sale de un cinism intens devin amuzante prin exagerare. Are o părere lamentabilă despre poeți, pe astronomi nu-i înghite deloc, pe cărturari îi disprețuiește, nimeni nu-i demn de indulgența lui. Toți sînt niște paraziți, niște loseri, niște bacterii. Ofer un exemplu dintr-o sută:

„La curte forfotesc tot felul de oameni ciudaţi, înţelepţi care stau cu capul în palme ca să găsească rostul vieţii, învăţaţi care îşi închipuie că pot urmări drumul stelelor cu ochii lor bătrîni înlăcrimaţi şi că pot vedea în ele soarta oamenilor de pe pămînt. Şarlatani şi aventurieri care-şi citesc poemele languroase doamnelor de la curte, după care dorm prin şanţuri... Pictori care duc o viaţă deşănţată şi umplu bisericile cu imagini evlavioase ale sfinţilor; sculptori şi desenatori care vor ridica o nouă clopotniţă lîngă catedrală, visători şi escroci de toate felurile... E un dute-vino permanent de oameni din ăştia fără căpătîi, dar unii stau timp îndelungat, ca şi cum aici s-ar fi născut, şi profită de ospitalitatea prinţului...”.

Condiția l-a transformat pe narator într-un exclus, lumea îl disprețuiește, aruncă în el cu mortăciuni, iar frustrarea l-a prefăcut într-un un individ rigid (a devenit o marionetă a unei uri suverane), aproape inuman (v-am spus că se crede dintr-o specie de semi-zei), un anti-erou incapabil de bucurie, incapabil de înțelegere, o întrupare a malignității. Este „omul resentimentului”, descris cîndva de Max Scheler.

Pentru pitic, iubirea e un sentiment animalic, bunăvoința - o formă de ipocrizie, credința - o manifestarea a prostiei mulțimii. Iată ce declară în cronica lui:

„Există atît în zilele noastre cît şi în trecut multe lucruri minunate şi nobile care n-ar fi fost niciodată nici minunate, nici nobile dacă poeţii nu le-ar fi ridicat în slăvi. Poeţii laudă cu precădere iubirea şi bine fac, pentru că nimic nu are mai multă nevoie de laudă decît iubirea, ca să poată apărea altceva decît este cu adevărat. Pe doamne le cuprinde melancolia, pieptul li se umflă de suspine, privirile bărbaţilor devin absente, visătoare şi, pentru că toţi ştiu cum stau de fapt lucrurile, înţeleg că trebuie să fie o poezie extrem de frumoasă; îmi dau seama că trebuie să fie şi pictori, ca să facă imagini de sfinţi pentru ca oamenii din popor să se poată ruga cuiva care nu e la fel de sărac şi de murdar ca ei...”.

Piccolino mi-a adus aminte de Jean-Baptiste Grenouille, personajul lui Patrick Süskind din Parfumul (1985). Dar dacă Grenouille caută afecțiunea celorlalți și ucide pentru a o obține, eroul lui Lagerkvist este o creatură care suferă de frigiditate. El nu-și dorește nici simpatie, nici înțelegere, nu vrea să fie iubit. Visează altceva: să fie temut.

Naratorul spune că în fiecare dintre noi stă ascuns un „pitic”. Să ne ferim de el! Nimic nu-i mai rău în om decît „buruiana resentimentului”. Sintagma aparține lui Nietzsche. Un roman, altminteri, excelent... Aș menționa, în fine, fluiditatea traducerii. Numele traducătoarei: Liliana Donose Samuelsson.

Pär Lagerkvist, Piticul, traducere de Liliana Donose Samuelsson, București: Humanitas, 2004, 216p.

P. S. În imagine: Söderport Vädersolstavlan (sec. XVI). Source: .

S-a întîmplat chiar ieri să văd că unul dintre prietenii mei și-a propus să citească Epopeea lui Ghilgameș. M-am grăbit să pun steluțele cuvenite (5). E vorba de un poem neîndoielnic important, un monument mai durabil decît bronzul. 

Am citit epopeea în două traduceri: una veche din perioada interbelică (Casa Școalelor, „Biblioteca istoriei religiunilor”, 1921, versiune realizată de Ioan Mihălcescu după traducerea germană a lui Arthur Ungnad, 1911), și alta în antologia cu titlul Gîndirea asiro-babiloniană în texte, publicată în vestita colecție a Editurii Științifice „Bibliotheca orientalis”, în 1975, pp.105-182. De curînd am aflat că există și o a treia traducere (Șerbănescu & Dima; ediția este accesibilă pe site-ul academia.edu). Firește, nu pot spune care dintre ele e mai potrivită pentru lectură, toate sînt aproximative, fiindcă nici una nu e după textul original (în cuneiforme akkadiene). Eu voi merge, deocamdată, pe mîna lui Athanase Negoiță (am cartea în față), care a urmat traducerea lui lui E. A. Speiser, „The Gilgamesh-Epic”, în Ancient Near Eastern Texts, Princeton, 1955.

Epopeea se întinde pe 12 tăblițe, unele rînduri, cuvinte, fragmente s-au pierdut pentru totdeauna. Tăblițele au făcut parte din vestita bibliotecă a regelui Assurbanipal, cel dintîi „bibliomaniac” din istoria omenirii. Așa a fost caracterizat cu simpatie, desigur, de istoricii cărții.

După moartea lui Enkidu, Ghilgameș caută planta care dă nemurirea, asemănătoare unui „trandafir cu spini”, un fel de iarbă țepoasă. Planta se găsește undeva în adîncul mării. Ghilgameș se scufundă și o rupe. E bucuros, va trăi pînă se va sătura, a cucerit veșnicia. Din păcate, e neglijent. N-a înțeles întru totul cît de mare e cucerirea sa. Neglijența îi va fi imediat pedepsită. Eroul se spală într-un izvor cu apă rece. Dar „un șarpe adulmecă aroma plantei, / iese din apă și o fură” (tăblița a XI-a). Șarpele a fost mereu o vietate vicleană, știm de Geneza.

Să citim două fragmente cunoscute, de altfel:

„Hangița zise către el, către Ghilgameș:
Ghilgameș, încotro alergi tu?
Viața pe care o urmărești tu nu se găsește.
Cînd zeii au plăsmuit omenirea,
Moartea au destinat-o ei pentru lume,
Viața și-au păstrat-o doar pentru ei.
Tu, Ghilgameș, satură-ți pîntecele
Fii vesel ziua și noaptea.
În fiecare zi fă o sărbătoare de petrecere,
În fiecare noapte cîntă și joacă!” (tăblița a X-a).

Iată un sfat care în latinește a devenit mult repetatul „Carpe diem!”.

Voi transcrie și finalul elegiac al poemului (tăblița a XII-a):

„Pe cel care a căzut de pe catarg l-ai văzut? L-am văzut.
Abia i-au fost scoase cuiele...
Pe cel care a murit de moarte năprasnică l-ai văzut? L-am văzut.
El stă pe culcuș de noapte și bea apă curată.
Pe cel care a fost ucis în luptă l-ai văzut? L-am văzut.
Tatăl său și mama sa i-au ridicat capul, iar soția lui a plîns pentru el,
a plîns pentru el...
Pe cel al cărui suflet n-are pe nimeni să se îngrijească l-ai văzut? L-am văzut.
El mănîncă resturile oalei, firimituri de pîine ce se-aruncă în stradă...”.

Mai trist și mai limpede de atît nu se poate...

P. S. În imagine: Hannah Cohoon (1788 - 1864), Tree of Life or Blazing Tree (1845). Source: .

S-a întîmplat chiar ieri să văd că unul dintre prietenii mei și-a propus să citească Epopeea lui Ghilgameș. M-am grăbit să pun steluțele cuvenite (5). E vorba de un poem neîndoielnic important, un monument mai durabil decît bronzul. 

Am citit epopeea în două traduceri: una veche din perioada interbelică (Casa Școalelor, „Bibliotea istoriei religiunilor”, 1921, versiune realizată de Ioan Mihălcescu după traducerea germană a lui Arthur Ungnad, 1911), și alta în antologia cu titlul Gîndirea asiro-babiloniană în texte, publicată în vestita colecție a Editurii Științifice „Bibliotheca orientalis”, în 1975, pp.105-182. De curînd am aflat că există și o a treia traducere (Șerbănescu & Dima; ediția este accesibilă pe site-ul academia.edu). Firește, nu pot spune care dintre ele e mai potrivită pentru lectură, toate sînt aproximative, fiindcă nici una nu e după textul original (în cuneiforme akkadiene). Eu voi merge, deocamdată, pe mîna lui Athanase Negoiță (am cartea în față), care a urmat traducerea lui lui E. A. Speiser, „The Gilgamesh-Epic”, în Ancient Near Eastern Texts, Princeton, 1955.

Epopeea se întinde pe 12 tăblițe, unele rînduri, cuvinte, fragmente s-au pierdut pentru totdeauna. Tăblițele au făcut parte din vestita bibliotecă a regelui Assurbanipal, cel dintîi „bibliomaniac” din istoria omenirii. Așa a fost caracterizat de specialiștii în istoria cărții.

După moartea lui Enkidu, Ghilgameș caută planta care dă nemurirea, asemănătoare unui „trandafir cu spini”; planta se găsește undeva în adîncul mării. Ghilgameș se scufundă și o rupe. E bucuros, va trăi pînă se va sătura, a cucerit veșnicia. Din păcate, e neglijent. N-a înțeles întru totul cît de mare e cucerirea sa. Neglijența îi va fi imediat pedepsită. Eroul se spală într-un izvor cu apă rece. Dar „un șarpe adulmecă aroma plantei, / iese din apă și fură planta” (tăblița a XI-a). Șarpele e felon dintotdeauna.

Să citim două fragmente cunoscute, de altfel:

„Hangița zise către el, către Ghilgameș:
Ghilgameș, încotro alergi tu?
Viața pe care o urmărești tu nu se găsește.
Cînd zeii au plăsmuit omenirea,
Moartea au destinat-o ei pentru lume,
Viața și-au păstrat-o doar pentru ei.
Tu, Ghilgameș, satură-ți pîntecele
Fii vesel ziua și noaptea.
În fiecare zi fă o sărbătoare de petrecere,
În fiecare noapte cîntă și joacă!” (tăblița a X-a).

Iată un sfat care în latinește a devenit mult repetatul „Carpe diem!”.

Voi transcrie și finalul elegiac al poemului (tăblița a XII-a):

„Pe cel care a căzut de pe catarg l-ai văzut? L-am văzut.
Abia i-au fost scoase cuiele...
Pe cel care a murit de moarte năprasnică l-ai văzut? L-am văzut.
El stă pe culcuș de noapte și bea apă curată.
Pe cel care a fost ucis în luptă l-ai văzut? L-am văzut.
Tatăl său și mama sa i-au ridicat capul, iar soția lui a plîns pentru el,
a plîns pentru el...
Pe cel al cărui suflet n-are pe nimeni să se îngrijească l-ai văzut? L-am văzut.
El mănîncă resturile oalei, firimituri de pîine ce se-aruncă în stradă...”.

Mai trist și mai limpede de atît nu se poate...

P. S. În imagine: Paul Klee , Autumn Flower (1941). Yale University Art Gallery. Source: .

S-a întîmplat chiar ieri să văd că unul dintre prietenii mei și-a propus să citească Epopeea lui Ghilgameș. M-am grăbit să pun steluțele cuvenite (5). E vorba de un poem neîndoielnic important, un monument mai durabil decît bronzul. 

Am citit epopeea în două traduceri: una veche din perioada interbelică (Casa Școalelor, „Bibliotea istoriei religiunilor”, 1921, versiune realizată de Ioan Mihălcescu după traducerea germană a lui Arthur Ungnad, 1911), și alta în antologia cu titlul Gîndirea asiro-babiloniană în texte, publicată în vestita colecție a Editurii Științifice „Bibliotheca orientalis”, în 1975, pp.105-182. De curînd am aflat că există și o a treia traducere (Șerbănescu & Dima; ediția este accesibilă pe site-ul academia.edu). Firește, nu pot spune care dintre ele e mai potrivită pentru lectură, toate sînt aproximative, fiindcă nici una nu e după textul original (în cuneiforme akkadiene). Eu voi merge, deocamdată, pe mîna lui Athanase Negoiță (am cartea în față), care a urmat traducerea lui lui E. A. Speiser, „The Gilgamesh-Epic”, în Ancient Near Eastern Texts, Princeton, 1955.

Epopeea se întinde pe 12 tăblițe, unele rînduri, cuvinte, fragmente s-au pierdut pentru totdeauna. Tăblițele au făcut parte din vestita bibliotecă a regelui Assurbanipal, cel dintîi „bibliomaniac” din istoria omenirii. Așa a fost caracterizat de specialiștii în istoria cărții.

După moartea lui Enkidu, Ghilgameș caută planta care dă nemurirea, asemănătoare unui „trandafir cu spini”; planta se găsește undeva în adîncul mării. Ghilgameș se scufundă și o rupe. E bucuros, va trăi pînă se va sătura, a cucerit veșnicia. Din păcate, e neglijent. N-a înțeles întru totul cît de mare e cucerirea sa. Neglijența îi va fi imediat pedepsită. Eroul se spală într-un izvor cu apă rece. Dar „un șarpe adulmecă aroma plantei, / iese din apă și fură planta” (tăblița a XI-a). Șarpele e felon dintotdeauna.

Să citim două fragmente cunoscute, de altfel:

„Hangița zise către el, către Ghilgameș:
Ghilgameș, încotro alergi tu?
Viața pe care o urmărești tu nu se găsește.
Cînd zeii au plăsmuit omenirea,
Moartea au destinat-o ei pentru lume,
Viața și-au păstrat-o doar pentru ei.
Tu, Ghilgameș, satură-ți pîntecele
Fii vesel ziua și noaptea.
În fiecare zi fă o sărbătoare de petrecere,
În fiecare noapte cîntă și joacă!” (tăblița a X-a).

Iată un sfat care în latinește a devenit mult repetatul „Carpe diem!”.

Voi transcrie și finalul elegiac al poemului (tăblița a XII-a):

„Pe cel care a căzut de pe catarg l-ai văzut? L-am văzut.
Abia i-au fost scoase cuiele...
Pe cel care a murit de moarte năprasnică l-ai văzut? L-am văzut.
El stă pe culcuș de noapte și bea apă curată.
Pe cel care a fost ucis în luptă l-ai văzut? L-am văzut.
Tatăl său și mama sa i-au ridicat capul, iar soția lui a plîns pentru el,
a plîns pentru el...
Pe cel al cărui suflet n-are pe nimeni să se îngrijească l-ai văzut? L-am văzut.
El mănîncă resturile oalei, firimituri de pîine ce se-aruncă în stradă...”.

Mai trist și mai limpede de atît nu se poate...

P. S. În imagine: Paul Klee , Autumn Flower (1941). Yale University Art Gallery. Source: .

Voi cita, în traducere proprie, un pasaj din prefaţa la volumul Morgenröthe, pentru a judeca astfel ce înţelegea Friedrich Nietzsche prin lectura lentă: langsame Lesen.

O atare lectură este, cu siguranţă, aceea pe care o deprinzi cu trudă învăţînd limbile „moarte", topica frazei latine, absenţa verbului ‚a fi’ în propoziţiile ebraice ori greceşti, reconstituind pasajele pierdute, inscripțiile fragmentare, precum proceda și profesorul Peter Kien din romanul lui Elias Canetti, Orbirea (tocmai reeditat de Polirom). Să nu uităm că Nietzsche a început ca filolog şi s-a convertit la filosofie abia în urma mult discutatei „crize” din octombrie 1865, cînd a citit, printre altele, și lucrarea lui , Der Einzige und sein Eigenthum, fără a deveni stirnerian.

Iată acest vestit pasaj (puteți trece peste el): 

„În fine, dar: de ce ar trebui să spunem atît de tare şi cu atîta entuziasm (mit solchem Eifer) ceea ce sîntem, ceea ce vrem şi nu vrem? Să examinăm asta mai rece, mai distant, mai de sus, să o spunem ca şi cum doar între noi poate fi spus, încît lumea întreagă să nu audă, încît lumea toată să nu ne audă! Mai ales, să o spunem rar (langsam)...

Această prefaţă vine tîrziu, dar nu prea tîrziu: ce înseamnă, în fond, cinci sau şase ani? O asemenea carte, o atare problemă nu se grăbesc: în plus, sîntem amîndoi, atît eu cît şi cartea mea, prieteni cu [tonalitatea] lento.

N-ai fost în zadar filolog, poate mai eşti încă, adică un profesor al lecturii încete (des langsamen Lesens): în cele din urmă, scrii de asemenea încet. Acum asta nu mai ţine doar de obişnuinţele mele, ci şi de gustul meu – un prost gust poate? Să nu mai scrii nimic care să nu aducă la disperare toate varietăţile omului grăbit.

Filologia este anume această artă venerabilă, care cere de la admiratorul ei, înainte de toate, un lucru, să se ţină deoparte, să-şi lase timp, să devină tăcut, să devină lent (langsam) – precum o artă, o cunoaştere de orfevru a cuvîntului, care nu are de executat decît o muncă subtilă şi precaută şi nu ajunge la nimic dacă nu ajunge lento.

Tocmai pentru acest motiv, [încetineala] este necesară astăzi mai mult ca oricînd, prin aceasta ne atrage şi ne încîntă nespus (am stärksten), într-o epocă a ‚muncii’, altfel zis, de grabă, de pripeală impudică şi năduşitoare, ce vrea de îndată ‚să fie gata’ cu toate, chiar şi cu fiece carte veche sau nouă: - [arta] însăşi n-a terminat aşa uşor cu nu importă ce, ea [te] învaţă să citeşti bine, adică lent, adînc, privind prudent îndărăt şi în faţă, reticent (mit Hintergedanken), cu uşile lăsate deschise, cu degete şi ochi subtili...

Răbdătorii mei prieteni, această carte îşi doreşte numai cititori şi filologi desăvîrşiţi: învăţaţi să mă citiţi bine!”.

Pînă la urmă, fiecare text își formează cititorul și-i impune ritmul, inclusiv Aurora lui Friedrich Nietzsche, inclusiv Critica rațiunii pure. Nu citim cu viteză egală cărțile. Și chiar în una și aceeași carte alternăm ritmurile. În principiu, filosofia reclamă răbdare. Așadar, nu citim întotdeauna cum vrem, chiar dacă sîntem grăbiți și avem examene de dat (și de luat).

Immanuel Kant, să zicem, este dificil nu numai prin problematică, dar și prin construcția greoaie a frazelor, prin mulțimea subordonatelor. Nu-l poți citi repede. Și nici nu-ți trece prin minte să-l citești astfel. Simți că el însuși gîndea meticulos, fără grabă, și că ar fi vrut un cititor afin, deși respectă îndemnul lui Bacon, „De nobis ipsis silemus”, și nu-i cere cititorului nimic altceva decît bună-credință.

Nietzsche este, desigur, un stilist mai priceput, un gînditor mai agil, o fire impulsivă. El se referă în primul rînd la cărțile proprii. Putem să-l citim pe Kant oricît de repede / lent dorim, nu contează. Dar pe el, pe Friedrich Nietzsche adică, este bine să-l citim foarte încet, fiindcă mesajul lui se oferă treptat (și numai) celor atenți și răbdători. Atît de încet încît ne vedem nevoiți să amînăm sfîrșitul lecturii cît mai mult cu putință. Într-o epocă a superficialității agitate (pe care Nietzsche o ilustrează cu maximă strălucire, totuși), el cere imperios să devenim anacronici, niște gramaticieni romani. Și pentru că nu are suficientă încredere în textul propriu (de obicei, vioi) și în ritmul impus de el cititorilor (ba nici în cititorii înseși), Nietzsche adaugă în Cuvîntul înainte la volumul Aurora (redactat în 1886) îndemnul menționat: „Lernt mich gut lesen!”.

Aș adăuga o observație finală. Dacă trecem peste adagiul antic „festina lente!” (care se referă la toate), descoperim totuși că îndemnul este mai vechi. Este greșit, așadar, să spunem că Nietzsche a cerut cel dintîi să(-l) citim lento. Îndemnul a fost formulat, cu două decenii mai devreme, de Flaubert, într-o scrisoare din 1857: 

„Mă întrebi ce cărți să citești. Citește Montaigne, citește-l încet, pe îndelete! Are să te calmeze... Citește ca să trăiești” (p.264, 6 iunie 1857, către domnișoara Leroyer de Chantepie).

P. S. În imagine: Joseph Wright of Derby (1734 - 1797). A Young Girl Reading a Letter, with an Old Man Reading over Her Shoulder (c. 1767-1770). Source: .

Nu cred cîtuși de puțin că viața noastră are un scop: mare / mic / nobil / mărunt. Eu, unul, n-am identificat nici un scop valabil pentru toți / pentru fiecare în parte. 

Cred, în schimb, că hazardul ne-a aruncat într-un veac și într-o lume mai degrabă indiferente. Aici găsim, totuși, o frumusețe pe care cu siguranță nu o merităm. Ați privit de curînd un trandafir pălit, o crăiță, un crin regal? Le-ați sorbit mireasma? Tare mă îndoiesc.

Așadar, cred cu melancolie că nu ni s-a dat o misiune de îndeplinit, că nu avem de realizat ceva - nici grandios, nici meschin. Nu avem obligații venite din absolut / transcendent, nu ne-a dat nimeni porunci, imperative categorice: „Mîntuiește-te!”, „Scrie o carte senzațională, creează o operă nemuritoare!” Nici măcar „Fă binele!” nu este scris în ADN-ul nostru, dacă ar fi scris, l-am face. Drumul individului prin timp nu are nici o finalitate. Vom muri ca toți muritorii (vestiți sau umili) de dinaintea noastră, ne vom preface în țărînă, în nimic, vom fi uitați. Borges găsea în asta o mîngîiere, alții găsesc că este o nedreptate, fiecare cu gîndul lui.

Ce mi-a venit așa dintr-odată? Am citit ieri un eseu semnat de Alexandru George. Este intitulat „Hoții și risipitorii de existențe” și a fost cules în volumul Simple întîmplări în gînd și spații (autorul nu a fost norocos la titluri). În acest eseu, Alexandru George spune că a avut un unchi copleșit cu toate înzestrările posibile (un unchi de la care a învățat multe și pe care l-a invidiat), dar că numitul unchi (oroare, scandal!) a murit fără să facă nimic, absolut nimic. A murit, subliniază scriitorul, „nerealizat”. Foarte frumos! Și dacă murea „realizat”, ar fi fost mai bine, i-ar fi folosit la ceva, ajungea în Empireu?

Ce ar fi trebuit oare să facă insul menționat mai sus? Să elaboreze o carte de eseuri istețe, un roman diluvial de 3 mii de pagini, să ridice un turn înclinat, să încline un turn drept, să compună un oratoriu, să sculpteze ecvestra unui politician, să se strîmbe la public ca saltimbancii, să propovăduiască pacea, idealurile subțiri, evadarea în absolut?

Însăși premisa lui Alexandru George mi se pare greșită. Trăim cu iluzia scopurilor, a cauzelor finale, a talantului de înmulțit, a datoriei moștenite. Această amăgire este, vai, un păcat omenesc aproape general. „Cineva” ne-a spus că devenirea a avut (și are) un scop și că acest scop a fost ivirea conștiinței pricepătoare (în filosofie, chestia asta se numește ). Universul nu mai putea după homo erectus, ar fi plîns după el, s-ar fi zguduit. Iar dacă un Dumnezeu l-a creat pe om, a făcut-o din pricina (propter e termenul latin din Crez) singurătății Sale. Adică Dumnezeu s-a simțit brusc și subit foarte singur, a fost cuprins de alean, și, ca urmare, l-a creat pe om - ca omul să-i aprecieze creația. Dacă nu mă credeți, întrebați-i pe teologi, ei vă pot dumiri în amănunt, cu exemple și ilustrații, cum e cu scopul omului...

Am întîlnit ideea că viața omului are o cauză finală și la eseistul / poetul american Ralph Waldo Emerson, despre care am mai scris cîndva. Iată cum vedea el lucrurile:

               „Să rîzi mult și des;
               să cîștigi respectul oamenilor inteligenți și afecțiunea copiilor;
               să obții aprecierea criticilor corecți și
               să înduri trădarea prietenilor ipocriți;
               să apreciezi ceea ce este frumos și
               să descoperi ce este mai bun în fiecare;
               să lași în urma ta o lume un pic mai bună, 
               fie printr-un copil sănătos,
               fie printr-o bucată de grădină,
               sau printr-o condiție socială îmbunătățită;
               să știi că măcar un suflet a respirat mai ușor pentru ca ai trăit tu.
               Asta înseamnă că ai reușit”.

Sună ca o poezie frumoasă, demnă de recitat la serbările școlare și postume, sună înălțător... Dar asta nu mă poate convinge că viața mea, a mea (nu vorbesc de viețile și credințele celorlalți) are vreun scop precis. Franc vorbind încă o dată, nu are. Trăiesc și scriu, știind bine că nu există un astfel de scop, că scrisul nu poate fi unul dintre ele (și în nici un caz cel mai înalt), că este o biată activitate ca oricare alta, nici mai bună, nici mai rea decît asceza sfinților.

Ca să-mi trec vremea, fac și eu cît și ce pot, mă agit, dau din aripioare. Și oricum, să cîrpesc legendarul ciorap al filosofului John Locke încă nu m-a învățat nimeni...

      Pe aceeași temă:
..P. S. În imagine: „Charitas”, Liber divinorum operum (1240). .

Mi-a luat ceva timp pînă să găsesc acest fragment din Blaise Pascal. Va rog să-l citiți: 

„Ce este 'eul'?... Dar cel care iubește pe cineva din cauza frumuseții lui, pe el îl iubește? Nu, pentru că vărsatul, care va distruge frumusețea fără să omoare și omul, va face să nu-l mai iubească. Și dacă sînt iubit pentru judecata mea, pentru memoria mea, cel iubit sînt 'eu'? Nu, pentru că aceste calități pot să piară, fără să pier eu însumi. Atunci unde se află acest 'eu', dacă nu este nici în trup, nici în suflet? Și cum să iubești trupul sau sufletul, dacă nu pentru aceste trăsături, care însă nu reprezintă eul din moment ce sînt pieritoare? Să iubești în mod abstract substanța sufletească a cuiva, indiferent ce calități ar avea? Așa ceva nu e cu putință, și ar fi nedrept. Deci niciodată nu iubim pe cineva pentru el însuși, ci numai pentru calitățile sale".

Oare așa să fie? Pînă una-alta, tot Blaise Pascal a scris:

„Sîntem pe lume pentru altceva decît pentru a iubi? (…) Chiar în lucrurile în care aparent nu este vorba de dragoste, ea este prezentă în ascuns şi nu-i cu putinţă ca omul să trăiască nici o clipă fără ea. Omului nu-i place să rămînă singur cu sine”. Și încă: „Pe nedrept a fost despărţită iubirea de raţiune şi au fost opuse una alteia, căci iubirea şi raţiunea nu sînt decît unul şi acelaşi lucru” (Cugetări, XI). 

P. S. În imagine: Egon Schiele (1890–1918), Selbst seher II / Tod und Man (1911). Source: .

Am evocat într-o notă mai veche, în prea multe cuvinte, helas, ceea ce, cu vorba lui Borges, poate fi oricînd narat în mult mai puține. Și anume figura de neuitat a celui mai ilustru anonim: Giulio Ser Giacomi. 

Îmi torn cenușă în cap, fac mea culpa și transcriu mai jos povestea originară. Citez din volumul Umberto Eco, Jean-Claude Carrière, Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi: Convorbiri moderate de Jean-Philippe de Tonnac, traducere de Emanoil Marcu, București: Humanitas, 2010, 252p. Cel care povestește este, desigur, Umberto Eco:

„Un alt exemplu de vanity press... este o carte pe care o am și eu. Dicționarul biografic al italienilor contemporani. Principiul este că plătiți pentru a figura în el. Găsiți acolo 'Pavese Cesare, născut pe 9 septembrie 1908 la Santo Stefano Belbo, mort la Torino, 26 august 1950', cu mențiunea 'Traducător și scriitor'. Atîta tot. 

Urmează două pagini întregi despre un anume Paolizzi  Deodato, despre care nimeni n-a auzit niciodată nimic. Printre acești anonimi celebri figurează poate cel mai mare dintre ei, un anume Giulio Ser Giacomi care a scos o cărămidă de 1500 de pagini, corespondența lui cu Einstein și cu papa Pius XII, volum ce nu conține decît scrisorile adresate de el celor doi, pentru că, evident, n-a primit niciodată răspuns” (p.152).

P. S. În imagine: Anonymous (sec. XIX): Clown et femmes travesties (1845). Source: .

                             Tu cuminte să fii și, limpezind vinul, în scurtu-ți veac
                        Lungi speranțe să n-ai... (Horațiu)

În convorbirile cu Eckermann, Goethe a mărturisit adesea ca avea nevoie pentru a chema inspirația - din profundul în care stă, de obicei, ascunsă - de un pahar de vin roșu  / chiar două. Poetul cita adesea cu voluptate un proverb italian: „Fa sangue il vino”, „Vinul îți dă puteri”.

La rîndu-i, Faulkner a vorbit într-un dialog publicat în Paris Review despre folosul alcoolului în creația literară. Citez cu sfințenie: „Experiența m-a învățat că atunci cînd scriu am nevoie măcar de un strop de Scotch... Între Scotch și nimic, prefer să beau Scotch”.

În fine, Hemingway a dezvăluit că scria la un pupitru (deci cînd scria, stătea în picioare), mînca portocale și bea whiskey dintr-o sticlă așezată pe podea. Cînd reușea să termine o pagină, sticla era deja goală. Nu vă îngrijorați! Avea provizii, deschidea una nouă. Se oprea din scris / băut doar cînd nu mai nimerea tastele mașinii de scris.

Din cîte știu, singurul trubadur care a supraviețuit binișor acestui tratament fortifiant a fost Goethe: a murit la 83 de ani, o vîrstă rezonabilă cînd e vorba de poeți, perfect sănătos și cu toți dinții în gură (inclusiv măselele de minte).

Era să-l uit pe Cervantes. Nu l-am .

Bibliografia problemei este imensă. Aș menționa fără multe vorbe un singur titlu. Și anume: Cartea vinurilor / Liber de vinis, atribuită savantului Arnaud de Villeneuve / Arnaldus de Villa Nova (c. 1240 - 1311). Ilustrul erudit catalan a fost profesor la Universitatea din Montpellier pe la 1290. Unii l-au bănuit că practică alchimia. Sigur este că l-a interesat medicina și că a fost un teolog reformator. A comentat Apocalipsa. Credea că Sfîrșitul e aproape.

Liber de vinis este o lucrare de farmacologie, conține o listă de „antidoturi” și remedii pentru tot felul de afecțiuni fizice sau mintale. Autorul prezintă o sumă de rețete pe bază de infuzii, decocturi, electuarii, siropuri, pilule etc. El a descoperit, se pare, un lichid incolor obținut prin distilări repetate, aqua ardens, „eau-de-vie”, alcoolul de astăzi. Cartea este, desigur, apocrifă. A circulat sub numele lui Arnaldus de Villa Nova datorită prestigiului imens al medicului.

O bibliografie mai vastă cu privire la vin puteți consulta .

P. S. Aristotel a susținut - și pe bună dreptate - că te îmbeți mult mai greu dacă bei vin din cupe mari (Problemata, 874b). Cine n-a  verificat acest profund adevăr filosofic?

P. P. S. În imagine: Gerard ter Borch (1617–1681), Woman Drinking Wine (c. 1622). Source: .