Valeriu Gherghel's Blog, page 6

Există publicații prestigioase,, de exemplu, care pun același set de întrebări (5, 10) autorilor contemporani la ocazii festive (nominalizări la un premiu venerabil, o lansare de carte, împlinirea unei sume rotunde de ani, 150, să zicem). 

Întrebările rămîn mereu aceleași, doar scriitorii se schimbă. Bănuiesc că nu sînt chestionați decît o singură dată, chiar dacă iau premiul Nobel de două ori, chiar dacă nu-l iau deloc, precum Philip Roth. Nu-i nici o tragedie. Poți muri fericit și fără Nobel. 

Nu voi repeta întrebările din The Guardian, am respectat dintotdeauna copyright-ul, blogul meu nu poate fi trecut la spam. Am formulat altele de uz personal și vă invit să participați și Dvs. la acest joc asemănător jocului comentat de mine în notele anteriare: cel cu „insula pustie” (e un joc franțuzesc, care a prins și la vecini).

1. Prima carte de care îmi amintesc
Am citit manualele părinților, unul era o chrestomație literară: conținea fragmente din noua literatură română, inclusiv un capitol din Cronică de familie de Petru Dumitriu, inclusiv un capitol din Setea de Titus Popovici, inclusiv un capitol din Bărăgan de Valeriu Em. Galan. Ce să zic? Capodopere... Îl țin minte pe autorul pomenit la sfîrșit, pentru că și prenumele mele se întîmplă să fie aceleași: Valeriu și Emil. A fost o tradiție din familie, toată lumea la noi a primit două prenume, după sfinții mucenici din sinaxarul catolic, dar cel mai frumos nume l-a avut tot bunica din partea tatălui: Matelda.

2. Cartea care mi-a terorizat copilăria
Cu siguranță Arcașul verde de Edgar Wallace. Citeam romanul în bucătărie pînă noaptea tîrziu, să nu deranjez somnul părinților. De îndată ce vedeam că perfidul arcaș își lăsa în odaia ferecată a victimei (un infractor care-și merita oricum supliciul) semnul de rău augur (săgeata verde), eram cuprins de o panică imposibil de stăpînit. Aș menționa și Elixirele diavolului de E.T.A. Hoffmann, din care nu mai țin minte absolut nimic cu excepția trăirilor de graniță.

3. Cartea pe care mi-aș dori s-o citesc pentru prima oară în august 2020
N.V. Gogol, Suflete moarte. Poem. Dar nu se mai poate, am citit-o deja la sfîrșitul facultății. Mai bine n-o citeam. M-am privat de o plăcere neîndoioasă.

4. Cel mai ciudat loc în care am citit
Pe acoperișul blocului cu 4 etaje din bulevardul Primăverii, nr.13, în toate vacanțele de vară. Acolo am străbătut Mănăstirea din Parma de Stendhal.

5. Cartea de pe noptieră
Să nu-mi reproșați că o citesc abia acum, nimeni n-a străbătut Biblioteca Babel în întregime: Howard Jacobson, Chestiunea Finkler. Nu voi repeta că este un Philip Roth născut în Marea Britanie. El pretinde că este, mai degrabă, reîntruparea lui Jane Austen într-un bărbat evreu, născut în 25 august 1942. Pentru romanul Finkler Question, Jacobson a primit în 2010 Man Booker Prize.

6. Cartea pe care am citit-o de cele mai multe ori
Neîndoielnic, Cavalerii teutoni (Purtătorii de cruce) de Henryk Adam Aleksander Pius Sienkiewicz. Abia în 2005, cînd am scris  (modificată și rescrisă în proporție de 70 % pentru ediția a doua), am observat că prozatorul polonez a avut mai multe prenume decît subsemnatul. Dar, în materie de prenume, nimeni nu-i întrece pe Picasso și Dali. Verificați, vă rog.

7. Cărțile care m-au ajutat să devin „cel mai rafinat eseist de azi”
Seria celor 7 volume de Teme de Nicolae Manolescu. Și încă: eseurile lui Alexandru Călinescu din Interstiții și Adriana și Europa.

8. Cartea care m-a ajutat să-mi descopăr ironia
F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană.

9. Cartea pe care aș vrea s-o recitesc în viitorul apropiat
Război și pace de Lev Nikolaevici Tolstoi. Dar nu știu dacă voi mai apuca.

10. Cartea pe care n-am reușit niciodată s-o străbat pînă la capăt
Jane Austen, că tot am pomenit-o mai sus, Mîndrie și prejudecată.

P. S. În imagine: Albert Anker (1831 - 1910), Bauer, im Bett lesend I. Source: .

Există publicații prestigioase,, de exemplu, care pun același set de întrebări (5, 10) autorilor contemporani la ocazii festive (nominalizări la un premiu venerabil, o lansare de carte, împlinirea unei sume rotunde de ani, 150, să zicem). 

Întrebările rămîn mereu aceleași, doar scriitorii se schimbă. Bănuiesc că nu sînt chestionați decît o singură dată, chiar dacă iau premiul Nobel de două ori, chiar dacă nu-l iau deloc, precum Philip Roth. Nu-i nici o tragedie. Poți muri fericit și fără Nobel. 

Nu voi repeta întrebările din The Guardian, am respectat dintotdeauna copyright-ul, blogul meu nu poate fi trecut la spam. Am formulat altele de uz personal și vă invit să participați și Dvs. la acest joc asemănător jocului comentat de mine în notele anteriare: cel cu „insula pustie” (e un joc franțuzesc, care a prins și la vecini).

1. Prima carte de care îmi amintesc
Am citit manualele părinților, unul era o chrestomație literară: conținea fragmente din noua literatură română, inclusiv un capitol din Cronică de familie de Petru Dumitriu, inclusiv un capitol din Setea de Titus Popovici, inclusiv un capitol din Bărăgan de Valeriu Em. Galan. Ce să zic? Capodopere... Îl țin minte pe autorul pomenit la sfîrșit, pentru că și prenumele mele se întîmplă să fie aceleași: Valeriu și Emil. A fost o tradiție din familie, toată lumea la noi a primit două prenume, după sfinții mucenici din sinaxarul catolic, dar cel mai frumos nume l-a avut tot bunica din partea tatălui: Matelda.

2. Cartea care mi-a terorizat copilăria
Cu siguranță Arcașul verde de Edgar Wallace. Citeam romanul în bucătărie pînă noaptea tîrziu, să nu deranjez somnul părinților. De îndată ce vedeam că perfidul arcaș își lăsa în odaia ferecată a victimei (un infractor care-și merita oricum supliciul) semnul de rău augur (săgeata verde), eram cuprins de o panică imposibil de stăpînit. Aș menționa și Elixirele diavolului de E.T.A. Hoffmann, din care nu mai țin minte absolut nimic cu excepția trăirilor de graniță.

3. Cartea pe care mi-aș dori s-o citesc pentru prima oară în august 2020
N.V. Gogol, Suflete moarte. Poem. Dar nu se mai poate, am citit-o deja la sfîrșitul facultății. Mai bine n-o citeam. M-am privat de o plăcere neîndoioasă.

4. Cel mai ciudat loc în care am citit
Pe acoperișul blocului cu 4 etaje din bulevardul Primăverii, nr.13, în toate vacanțele de vară. Acolo am străbătut Mănăstirea din Parma de Stendhal.

5. Cartea de pe noptieră
Să nu-mi reproșați că o citesc abia acum, nimeni n-a străbătut Biblioteca Babel în întregime: Howard Jacobson, Chestiunea Finkler. Nu voi repeta că este un Philip Roth născut în Marea Britanie. El pretinde că este, mai degrabă, reîntruparea lui Jane Austen într-un bărbat evreu, născut în 25 august 1942. Pentru romanul Finkler Question, Jacobson a primit în 2010 Man Booker Prize.

6. Cartea pe care am citit-o de cele mai multe ori
Neîndoielnic, Cavalerii teutoni (Purtătorii de cruce) de Henryk Adam Aleksander Pius Sienkiewicz. Abia în 2005, cînd am scris  (modificată și rescrisă în proporție de 70 % pentru ediția a doua), am observat că prozatorul polonez a avut mai multe prenume decît subsemnatul. Dar, în materie de prenume, nimeni nu-i întrece pe Picasso și Dali. Verificați, vă rog.

7. Cărțile care m-au ajutat să devin „cel mai rafinat eseist de azi”
Seria celor 7 volume de Teme de Nicolae Manolescu. Și încă: eseurile lui Alexandru Călinescu din Interstiții și Adriana și Europa.

8. Cartea care m-a ajutat să-mi descopăr ironia
F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană.

9. Cartea pe care aș vrea s-o recitesc în viitorul apropiat
Război și pace de Lev Nikolaevici Tolstoi. Dar nu știu dacă voi mai apuca.

10. Cartea pe care n-am reușit niciodată s-o străbat pînă la capăt
Jane Austen, că tot am pomenit-o mai sus, Mîndrie și prejudecată.

P. S. În imagine: Albert Anker (1831 - 1910), Bauer, im Bett lesend I. Source: .

Gustave Flaubert a spus de multe ori că s-ar simți foarte mulțumit dacă ar putea să-și aleagă cinci sau șase cărți pe care să le citească și să le recitească pînă la sfîrșitul vieții sale, într-un colțișor uitat. Nu i-ar fi trebuit nimic în plus. Și orice om cu mintea la cap ar trebui să-i urmeze exemplul. 

Prozatorul a uitat să spună un singur lucru: că iubea infinit mai mult scrisul decît cititul, că se simțea cu adevărat fericit numai cînd lucra la o propoziție cel puțin o săptămînă. Așa încît își petrecea 13 ore pe zi scriind și doar două (chiar mai puțin) răsfoind cărți și studiind limbi străine, împreună cu nepoata lui Désirée Caroline. Voia să învețe limba engleză (și chiar a reușit) și o brumă de greacă veche și de latină (chestie care, din cîte știu și bănuiesc, i-a reușit mai puțin). De ce ținea morțiș să învețe engleză vom vedea imediat, e mai greu de spus de ce-și pusese în cap să-l citească pe Homer în limba lui lipsită de culori. Lexicul lui Homer încă nu avea un termen potrivit pentru albastrul mării sau pentru verdele maroniu al frunzelor de măslin. Din poemele lui provine sintagma „marea de culoarea vinului”. În Ulysses și aiurea, James Joyce a folosit-o cu unele variante minore: „marea de culoarea mucilor”.

La ce ne-ar folosi să citim toată viața (aceleași) 5 sau 6 cărți? Simplu și limpede: pentru a ști ceva (nu foarte mult) cu precizie, nu de mîntuială, pentru a adînci și a înțelege. Iar cînd știi bine ceva (oricît de puțin), ești pe cale să devii înțelept și nu mai ai nevoie de nimic, nici măcar de superba „Rușciuk-Hanem cu pielea ei îmbibată de santal” (p.149). Totul este să fii inspirat în alegerea cărților. Să-l urmărim, așadar, pe Flaubert:

„Adineauri am făcut puțină greacă și latină, dar nu prea grozav. Voi relua, pentru lecturile de seară, Moralia lui Plutarch. E o mină nesecată de erudiție și de gînduri [opinii, păreri, idei?]. Cît de savanți am fi, dacă am cunoaște bine măcar cinci sau șase cărți!” (p.145, scrisoare către Louise Colet, 17 februarie 1853). „Am să mă apuc, după ce te văd, de Sofocle, pe care vreau să-l știu pe dinafară. Biblioteca unui scriitor ar trebui să se compună din cinci, șase cărți, surse care ar trebui recitite în fiecare zi. Cît despre ceilalți, e bine să-i cunoști, și gata. Dar sînt atîtea feluri diferite de a citi, și e nevoie de atîta spirit ca să citești bine...” (p.134, scrisoare către aceeași Louise Colet din 26 octombrie 1852). N-ar fi rău ca măcar un volum de 500 de pagini din corespondența lui Flaubert să fie publicat de o editură serioasă. Epistolele lui nocturne reprezintă o mină nesecată de înțelepciune și bun simț. N-ar strica să avem o ediție nouă.

Am spus mai sus că Flaubert n-a fost în stare să-ți împlinescă dorința. Dar dacă n-ar fi fost posedat de patima caraghioasă a scrisului, oare ce cărți ar fi ales? M-am uitat recent prin scrisorile lui și m-am oprit, bineînțeles, la cinci:

1. Michel de Montaigne, Les Essais, Eseuri (ediții succesive 1582, 1588, 1591). Nu pot invoca o traducere românească. La noi Montaigne n-a avut noroc. A fost tradus prin anii 40 ai secolului trecut de Mariella Seulescu, într-o limbă de necitit, arhaizantă, pudică și cu erori inadmisibile. Un citat din Flaubert despre neprețuitul lui Montaigne:

„Mă întrebi ce cărți să citești. Citește Montaigne, citește-l încet, pe îndelete! Te va liniști. Și nu-i asculta pe oamenii care vorbesc de egoismul lui. Are să-ți placă, vei vedea. Nu citi însă cum citesc copiii, ca să te distrezi, nici cum citesc ambițioșii, ca să te instruiești. Nu! Citește ca să trăiești!... Dacă ai fi bărbat și ai avea douăzeci de ani, ți-aș spune să te îmbarci ca să faci ocolul lumii. Ei bine, fă ocolul lumii în camera dumitale! Studiază ceea ce nici nu bănuiești: Pămîntul. Dar ți-l recomand mai întîi pe Montaigne. Citește-l de la un capăt la altul și, cînd ai terminat, ia-o de la început...” (p.204, scrisoare către domnișoara Leroyer de Chantepie, 6 iunie 1857).

2. William Shakespeare, Regele Lear (1607), în Opere complete 7, traducere de Mihnea Gheorghiu, București: Editura Univers, 1988, pp.103-212.

„Am recitit săptămîna asta actul întîi din Regele Lear. Mă îngrozește insul ăsta [Shakespeare], cu cît mă gîndesc mai mult la el. Ansamblul operelor lui îmi produce un efect de stupefacție și de exaltare ca ideea sistemului sideral. Nu văd decît o imensitate în care privirea mi se pierde năucită” (p.219, scrisoare către Louise Colet, 18 ianuarie 1854).

3. Miguel de Cervantes Saavedra, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha (1605 - 1615), traducere de Edgar Papu și Ion Frunzetti, București: Editura Minerva, 1987, 4 volume.

„Recitesc în momentul ăsta Don Quijote. Ce carte gigantică! Există oare ceva mai frumos?” (p.350, scrisoare către George Sand, 23-24 februarie 1869).

4. Baruch Spinoza, Etica demonstrată după metoda geometrică și împărțită în cinci părți, traducere de Al. Posescu, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981.

„Da, trebuie să-l citești pe Spinoza. Oamenii care-l acuză de ateism sînt niște idioți. Goethe spunea: 'Cînd mă simt tulburat, recitesc Etica'. Ți se va întîmpla poate, ca și lui Goethe, să te liniștești grație acestei mari lecturi” (p.273).

5. Lev Nikolaevici Tolstoi, Război și pace, traducere de Ion Frunzetti și N. Parocescu, București: Editura Univers, 1985, 4 volume.

„Citește neapărat Război și pace de Tolstoi, trei volume uriașe, la Hachette. E un roman de prim ordin, deși ultimul volum e ratat” (p.442, scrisoare către doamna Roger des Genettes, 25 ianuarie 1880).

       Alte însemnări pe aceeași temă

P. S. În imagine: François Bonvin (1817 – 1887), Femme lisant (1887). From .

Toate publicațiile îi întreabă pe erudiți ce cărți ar lua cu ei pe o insulă pustie, dar nimeni nu le prezintă locul în care vor fi transportați (cu cele 5, 10, 20 de cărți) și nici nu se angajează că le vor asigura mijloace de trai cît de cît decente. 

După ce aleg cele 5 cărți preferate și sînt urcați pe vapor, încotro îi va duce cîrmaciul / soarta? Pe ce țărm îi va părăsi? În insulele Fericiților, în insulele vizitate de sfîntul abate Brendan, pe insula cu elice, în ostrovul călugărului Gaunilon (ostrov decît care nici un alt ostrov nu poate fi mai mare), în insula pietroasă și atroce din Zece negri mititei? Unde?

Cînd s-au gîndit la o insulă pustie, inițiatorii jocului opțiunilor (l-am pomenit pe André Gide) au avut în vedere cu siguranță cîteva scrieri ilustre. Să ne amintim de insula nedreptățitului Prospero din Furtuna (1611) lui William Shakespeare, de Viața, staniile & uimitoarele aventuri ale lui Robinson Crusoe, marinar din York (1719), să nu omitem nici Insula de corali (1857), imaginată de Robert Michael Ballantyne, nici Comoara din insulă / Insula comorii (1883) a lui Robert Louis Stevenson. 

Să examinăm, deci, cîteva insule literare, ca să-i spunem ipoteticului nostru exilat la ce să se aștepte. Nu înainte de a menționa că numitul cititor va trebui, totuși, să mănînce ceva, un dovlecel, o rodie, un pește crud / fiert, un terci de orez, o salată de răbdări prăjite... 

● Voi începe cu nesăbuitul Robinson Crusoe. Vasul lui eșuează și se rupe în bucăți, este singurul supraviețuitor al uraganului. Habar n-are unde a fost aruncat de soartă (abia mai tîrziu va înconjura insula într-o pirogă) și primul lucru pe care-l face e să se cațere într-un copac și să dîrdîie de frică:

„Cînd s-a lăsat noaptea, m-am gîndit la trista soartă ce mă aştepta, ştiind că fiarele ies pe înnoptate să-şi caute prada. De aceea m-am căţărat într-un copac stufos, ce semăna cu un brad plin de ace şi care se găsea în apropiere. Am stat toată noaptea acolo, aşteptînd să se facă ziuă” (iii).

● Nici insula imaginată de Robert Louis Stevenson pentru căutătorii comorilor nu e mai primitoare:

„Cînd am ieşit dimineaţa pe punte, insula mi s-a părut a arăta cu totul altfel decît cu o zi în urmă... Cea mai mare parte din insulă era acoperită de o pădure deasă. Doar ici-colo, prin văi, răsărea cîte un petec de nisip gălbui şi se înălţau spre cer pîlcuri verzi de copaci, ce semănau cu pinii noştri. Dar priveliştea rămînea totuşi extrem de mohorîtă.... Pe creştetul fiecărui dîmb se înălţau stînci ascuţite şi golaşe. Nu ştiu ce anume - poate legănatul acesta pe valuri, pădurile mohorîte, stîncile sălbatice şi goale sau mugetul fluxului bătînd în malurile abrupte — mă înfiora de groază... De la întîia privire am urît Insula comorilor” (XIII).

● Cît despre insula din Zece negri mititei (1939) de Agatha Christie nici nu are rost să vorbim. Cine ar avea chef să citească printre cadavre? Doar un fost medic legist ieșit la pensie...
P. S. În imagine: Domenico Fetti (c. 1589 – 1623), Archimedes (1620). From .

Cel care a făcut celebru jocul insulei pustii a fost, probabil, André Gide. Prozatorul a redactat un articol cu titlul „Cele 10 romane franțuzești pe care [le prefer / pe care le-aș lua cu mine pe o insulă pustie]” (NRF, 52: 1 aprilie 2013). Articolul lui era un răspuns la o investigație imaginară. A ales un singur roman franțuzesc, Verișoara Bette de Balzac, și 9 străine. Oricum, ideea de a alege o mînă de cărți (5, 10, 20 cel mult) și a merge cu bocceaua într-un loc anume pentru a citi și  reciti cărțile era mai veche.

N-am înțeles niciodată de ce cărțile pe care le alegi (cele 10 și numai 10 cărți preferate) se cuvin citite neapărat pe o insulă pustie, niciodată aiurea, pe domul din Köln, în taiga, într-o barcă pe iazul Ciricului, cum citea Mihai Ursachi, în timpul vacanței de vară, pe Everest, în peștera Muierilor etc.

Veți spune - și pe bună dreptate - că așa a fost gîndit jocul de către pionierii lui, că nu poți duce cu tine un camion de tomuri latinești ori ebraice, cuprinsul imens al Bibliotecii Congresului, că pe ostrovul pustiu mai ai și altceva de făcut (să cultivi pămîntul, ca Robinson, să înveți un papagal mai inteligent decît tine să vorbească în engleză, să prinzi capre), deși dacă insula este cu adevărat un loc pustiu, saharian, degeaba transporți cărțile, mori de sete și de foame în mai puțin de o săptămînă, ai dus cărțile degeaba, e suficient o scînteie și au luat foc. Sapiențial formulînd problema, n-ai făcut absolut nimic...

Locul numit de cinstiții inițiatori ai jocului opțiunilor nu este cel mai potrivit (măcar din punctul de vedere al vegetației exuberante) și, am impresia, ar putea fi schimbat, firește, cu un loc mai bun, demn de sfințenia, puritatea, sublimul faptului de a citi pe alese. Chiar dacă destinația vaporului livresc nu mai poate fi schimbată, a trecut o sută de ani de la actul întemeierii, m-am gîndit că ne-am putea imagina cu ușurință și folos o serie de variațiuni topografice.


A. 10 cărți de citit la căpătîiul defuncților în nopțile de priveghi. Așa a procedat Gustave Flaubert, în martie 1846, la moartea surorii sale, Joséphine Caroline. A citit Montaigne:

„Cînd mi-a murit sora, am vegheat-o noaptea; ședeam lîngă pat, o priveam, culcată pe spate în rochia de nuntă cu buchetul alb. Citeam din Montaigne, iar ochii mei mergeau de la carte la cadavru; bărbatul ei dormea și horcăia; preotul sforăia, / și îmi ziceam, contemplîndu-i, că formele trec, că doar ideea rămîne, și aveam tresăriri de entuziasm la anumite cotituri de frază ale scriitorului. Pe urmă m-am gîndit că și el o să treacă. Era ger, fereastra deschisă, din cauza mirosului, și din cînd în cînd mă ridicam să văd stelele, calme, sclipitoare, luminoase, eterne. Iar cînd vor păli și ele, îmi spuneam, cînd vor trimite, ca ochii muritorilor, licăriri pline de teamă, totul se va fi sfîrșit; și va fi încă și mai frumos...” (Flaubert, Corespondență, Opere 4, București: Editura Univers, 1985, pp.65-66, scrisoare către Louise Colet, 21 ianuarie 1847).

B. 10 cărți de citit pe vaporul care se îndreaptă, cu o viteză de 12 leghe pe zi, spre insula pustie, care se îndepărtează de el cu aceeași viteză constantă de 12 leghe. Din 5 septembrie și pînă în 29 septembrie 1925, Andre Gide străbate, în baleniera Brabant, fluviul Congo. Citește un rezumat al filosofiei lui Henri Bergson și-și dă seama că a fost multă vreme, fără să știe, un bergsonian: „Son exposé de la philosophie de Bergson me persuade que j’ai longtemps été bergsonien sans le savoir”.

C. 10 cărți de citit cu ochii închiși într-un spital non-Covid (pe cale de a deveni spital Covid) în care s-o oprit curentul electric, iar o asistentă de o frumusețe letală ți-a aprins lumînarea:

- Lev Nikolaevici Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, 1886; o prezentare sumară aici .
- Thomas Mann, Moartea la Veneția / Der Tod in Venedig,1912;
- William Faulkner, Pe patul de moarte / As I Lay Dying, 1930; 
- Jorge Luis Borges, Moartea și busola / La muerte y la brújula, 1942;
- Hermann Broch, Moartea lui Vergiliu / Der Tod des Vergil, 1945;
- Ismail Kadare, Generalul armatei moarte / Gjenerali i ushtrisë së vdekur, 1963;
- Simone de Beauvoir, O moarte ușoară / Une mort très douce, 1964;
- Antonio Tabucchi, Tristano moare / Tristano muore, 2004; 
- Jose Saramago, Intermitențele morții / As Intermitências da Morte, 2005.
- Cesare Pavese, [Va veni moartea și va avea ochii tăi / Verrà la morte e avrà i tuoi occhi], 1950.


P. S. În imagine: Frans Verhas (1827 - 1897), Young Girl Reading (1880). From .

„Sînt convinsă că nu există o bucurie mai mare decît cititul. Cînd voi avea casa mea, voi fi extrem de nefericită dacă nu voi avea o bibliotecă minunată” (Jane Austen, Mîndrie și prejudecată).

Firește, una dintre cele mai interesante istorii ale lecturii, dar nu cea mai bună, aparţine  scriitorului argentinian Alberto Manguel. Actul lecturii este privit din cele mai neaşteptate perspective…

Autorul descrie minuţios postùri ale lecturii (nu s-a citit întotdeauna aşezat la o birou), locuri şi momente (în grădină, la umbra unui copac, ziua, noaptea, la o lampă cu petrol, la lumina fumegoasă a lumînării), cărţi admirate, anecdote legate de cărţi, bibliofili, bibliofagi, cititori, bibliotecari, scribi, miniaturişti etc.

Voi începe, desigur, cu un citat: „Am căutat pretutindeni fericirea, dar nu am găsit-o nicăieri, cu excepţia unui ungher, în care m-am regăsit cu o cărţulie în mînă”. Citatul aparţine misticului Thomas a Kempis (secolul XV), autorul lucării Imitatio Christi.

Cartea lui Manguel este (şi) o colecţie de „istorii extraordinare”. Se povesteşte, astfel, că marele vizir persan Abdul Kassem Ismail, care a trăit în secolul al X-lea, avea o bibliotecă uriaşă, de 117.000 de volume, de care nu consimţea să se despartă niciodată. Cînd pornea într-o călătorie, el încărca uriaşa bibliotecă în spinarea a 400 de cămile, formând o caravană fabuloasă. Mai mult: vizirul îşi învăţase cămilele să înainteze în ordine alfabetică…

Geoffrey Chaucer spune, în Cartea ducesei (ducesa lui fiind un cititor insomniac), că a citi în pat e mai plăcut decît orice joc de societate.

Patul pentru citit devine în Evul Mediu o piesă de mobilier importantă şi scumpă, care se lasă, adesea, moştenire. În acest chip, Eustatios Boilas, un aristocrat din Bizanţ, lasă prin testament urmaşilor mai multe cărţi hagiografice, o Cheie a viselor, un exemplar din Romanul lui Alexandru şi un pat aurit.

În 1374, regele Edward III a plătit, în moneda timpului, 70 de livre, 13 shillingi şi patru pence pentru o antologie de povestiri romaneşti. El intenţiona să o păstreze în dormitorul regal, locul cel mai potrivit pentru lectura unei astfel de cărţi. Se poate presupune, așadar, că Edward III nu citea în picioare.

Pînă şi călugării citesc aşezaţi în pat. Într-un manuscris miniat din secolul XIII, o imagine înfăţişează un tînăr pustnic hirsut, aşezat pe pat, îmbrăcat în straiul aspru monahal, cu o pernă albă la spate şi picioarele acoperite de o cuvertură. În De vita sua sive Monodiæ, călugărul benedictin Guibert de Nogent (c.1053 - 1125) menționează faptul că citea de multe ori pe ascuns, în pat, după ora stingerii.

În pofida acestor exemple, lectura în pat nu este un obicei foarte vechi. Patul grecilor, numit kline (în dialogul Republica, Platon afirmă că există și o Formă a patului!), lucrat din lemn, decorat cu ornamente preţioase, nu era deloc potrivit pentru lecturi.

Romanii mîncau şi, uneori, citeau culcaţi pe o parte, într-un pat cu decoraţii bogate, care se numea lectus. Cînd cădea noaptea, aprindeau un soi de lampă, în care ardea o feştilă, o bucată de ţesătură impregnată cu ceară. Lampa purta numele de lucubrum. La lumina ei problematică, romanii citeau şi „(e)lucubrau” într-o pace fragilă.

În schimb, menţionează Alberto Manguel, în istoria sa, poetul persan (de viziune epicuriană), Omar Khayyam, recomanda să citim poeziile afară, sub cerul liber, în pacea foşnitoare a grădinii.

În sfîrşit, poetul englez Shelley, care a fost adesea un original şi un lunatic, citea istoriile lui Herodot complet despuiat, pe o stîncă la malul mării…

Pentru a ne face o idee despre ce a însemnat lectura de-a lungul istoriei, se pot consulta:

          1. Eco, Umberto, Memoria vegetală şi alte scrieri de bibliofilie, traducere de Anamaria Gebăilă, Bucureşti: Editura RAO, 2007, 220p.
          2. Gherghel, Valeriu, . Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys, Iaşi: Polirom, 2006, 267p.; ediția a II-a revăzută și adăugită cu 5 eseuri noi, Iași: Polirom, 2019.
          3. Manguel, Alberto, Une histoire de la lecture, Arles: Actes Sud, 1998, 428 p. Originalul acestei istorii a apărut, mai întîi, în limba engleză, în 1996.

P. S. În imagine: Ambrosius Benson (circa 1495 –1550), Young Woman in Orison Reading a Book of Hours (1532). Source: .

„Ce fel de măști poartă toată lumea asta? Eu credeam că oamenii de acolo sînt de partea mea. Dar de partea mea e numai masca, atît” (Philip Roth, Pastorala americană).

În trecut, riscul de a deveni o persoană renumită, un „anonim ilustru”, cum ar veni, era foarte mic. Ce-i drept, în Atena lui Socrate, chiar la Roma, prin forța lucrurilor, cam toată lumea se cunoștea cu toată lumea, cel puțin bărbații care polemizau în senat și mergeau apoi la terme să glumească despre femei. Fiecare discuta cu fiecare, dar ideea (visul, dorința, impulsul, nevroza) de a fi cunoscut, notoriu, popular, nu persecuta, probabil pe nimeni, cu excepția, să admitem, a unui Diogene cinicul și a cîtorva frenetici din secta lui. Diogene nu căuta notorietate, mai degrabă voia să-i întoarcă pe oameni la învățătura „naturii”. Dormea într-un butoi, în fața templului Metroon, pe jumătate despuiat, și-i insulta pe naivi și gură-cască, arătîndu-le „omul lui Platon”, adică o găină fără pene. 

În vremea lui, faptul de a fi celebru, faimos nu însemna cine știe ce merit (ori voluptate) și, cu siguranță, nu obseda nopțile lui Socrate și nu-i dădea insomnii. Așa cum nu obsedase nici nopțile lui Pericle. Dorința de a fi pe buzele tuturor pare o invenție modernă. Cît de modernă, n-aș putea să spun și nici nu mi-am propus să cercetez aici.

Nu vreau să scriu minciuni. Epicur / Epikouros (341–270 î. Cr.) observase, măcar la așa-zișii „potentați”, la un anume Idomeneus, de pildă, căruia i-a scris o epistolă (menționată de Seneca într-o altă epistolă), dorința cu pricina, dar o considera mai degrabă o vanitate și o prostie. De la discipolii săi ne-a rămas enunțul de pe lespezile funerare romane, folosit și azi: „Non fui, fui, non-sum, non-curo („N-am fost; am fost; nu sînt; nu-mi pasă / ce mai contează?)”. Pare ciudat, dar a trăi bine, din plin, însemna a căuta să rămîi neștiut. Numai cel obscur trăia realmente o viață împlinită. În Tristia (III: 4, 25), Ovidiu a fixat acest îndemn într-un vers memorabil: „Bene vixit, bene qui latuit: Acela trăieşte bine / fără pericole şi griji /, care ştie să se ascundă / bine”.

Lucius Annaeus Seneca, filosoful avid de glorie și de sesterți (a strîns mai bine de 300 de milioane), a comentat dictonul lui Epicur („láthe biôsas! = trăiește ascuns!”) în chipul următor:

„Cine ar mai şti de Idomeneus dacă Epicur nu i-ar fi gravat numele în scrisorile sale? Toţi acei prea-puternici şi satrapi şi chiar regele însuşi, de la care provenea titlul glorios al lui Idomeneus, s-au prăbuşit în adîncurile uitării... Va veni peste noi noianul adînc al timpului; doar cîţiva oameni de seamă vor reuşi să-şi ridice capul deasupră-i şi, chiar dacă şi ei sînt meniţi să dispară în cele din urmă în tăcere, se vor opune uitării şi îşi vor cere partea lor de glorie vreme îndelungată. 

Toţi oamenii aceia pe care norocul i-a ridicat în văzul lumii şi care au fost instrumente sau parte a puterii altcuiva, care s-au bucurat de favoruri şi au avut casa mereu plină cîtă vreme au fost în picioare, după ce au murit, amintirea li s-a şters de îndată...”.

Iată un frumos exemplu de wishfull thinking. Seneca greșește. Notorietatea prezentă (dar, mai ales, cea postumă) nu folosește nimănui. Este o imensă iluzie. Doar plăcerea de acum contează. Și nici ea, ca să fiu drept. După moarte nu urmează nimic, nimic, nimic. Iar gloria postumă este o mască mincinoasă, hîdă, care rînjește la defunct, deși nu-l mai face să rîdă.

În fine, despre nota lui Descartes, „Înaintez cu mască / trec anonim prin mulțime / larvatus prodeo” s-a discutat mult în pandemie, fiindcă lumea a luat foc din pricina recomandării de bun simț de a folosi măștile chirurgicale. Nu mai insist.

O observație minoră: în zilele noastre privatul și publicul s-au unit strîns, definitiv și toată lumea a ajuns să trăiască (și să petreacă) în văzul tuturor. Cînd un om vrea liniște și pace, e nevoit să se retragă în pustiul Hozevei și să-și sape acolo o peșteră.

P. S. În imagine: Female theatre mask. Roman fresco from Casa del Bracciale d'Oro (VI 17, 42), Pompeii. From .

Porumbelul a fost, în multe rînduri, invocat de filosofi, fie pentru inocenţa lui, fie pentru o anume imprudenţă. Cine nu a citit parabola porumbelului din Critica raţiunii pure (1781) de Immanuel Kant? Dar porumbelul trimite, de asemenea, la Iisus Christos şi la Sfîntul Duh.

Numele latinesc al acestei păsări este columba. Pentru iudei, culorile porumbelului ilustrau multitudinea semnificaţiilor Torei. Se mai spune că atunci cînd porumbelul era ameninţat de dragon (unul din numele diavolului), el îşi găsea refugiu în arborele Peredixion. Dragonul se temea de umbra acestui copac din Orient şi, pentru acest motiv, porumbelul se ascundea la umbra lui.

Obiceiurile porumbelului au fost descrise minuţios de către Isidor din Sevilla (sec. VII) şi Bartholomaeus Anglicus (secolul XIII).

Să revenim la Immanuel Kant. Filosoful scrie: „Încurajat de o astfel de dovadă despre puterea raţiunii, impulsul de a extinde cunoştinţele noastre nu mai vede limite. Porumbelul uşor, lovind în zbor liber aerul a cărui rezistenţă o simte, şi-ar putea imagina că ar izbîndi şi mai bine în spaţiul vid. Tot astfel, Platon a părăsit lumea sensibilă, fiindcă ea pune intelectului limite prea înguste şi s-a aventurat dincolo de ea pe aripile Ideilor în spaţiul vid al intelectului pur” (Critica raţiunii pure, Introducere, III).

Interesantă această analogie între Platon şi porumbel!

P. S. Imaginea reproduce o miniatură din manuscrisul Harley (1255-1265). Miniatura înfăţişează fabulosul arbore Perindeus. From .

Întrebare de principiu: dacă ai început o carte și vezi că nu-ți place, renunți la ea sau o duci pînă la capăt, în speranța că vei găsi un enunț eliberator?

O spun din capul locului: fac parte dintr-a doua categorie. M-am învățat cu greul de multișor. În definitiv, după ce l-ai citit pe Kant (nu mint, jur pe sănătatea defunctei mele bunici), nici o carte nu te mai poate speria. Oricît de plicticoasă sau de dificilă ar fi. Există o plăcere (perversă, firește) și în tipul ăsta de lecturi. Te poți chiar făli urbi et orbi: eu sînt ăla de am parcurs cea mai plicticoasă carte din univers. Priviți-mă! Admirați-mă! Ridicați-mi un soclu!

Cu toate acestea, nu avem la dispoziție o viață nesfîrșită, undeva trebuie să ne oprim, la pagina 50 sau la pagina 99, oricum, înainte de sfîrșitul cărții. Sînt prea multe cărți bune, pentru a persista într-o lectură care nu-ți oferă nici o recompensă, nici o plăcere.

Înțelepții au păreri împărțite. Plinius cel Tînăr a scris, într-o epistolă: „Nici o carte nu este întru atît de proastă încît să nu găsești în cutare loc ceva de folos” (pe lătinie: Nullum esse librum tam malum ut non ex aliqua parte prodesset).

În The Atlantic (5 noiembrie 2014), îl îndeamnă pe cititorul grăbit în cuvintele următoare: „Dacă ai început o carte, du-o pînă la capăt. Multe cărți m-au plictisit de moarte în primele 100 de pagini, mi-au pus răbdarea la încercare, dar apoi am dat peste un pasaj miraculos, care a salvat totul. Așa am pățit de fiecare dată cînd am citit Henry James”.

Înțelepții din secta opusă pretind că este un semn de istețime să renunți la o carte antipatică. Prozatorul Iain Broome a formulat sloganul îndrăzneților: „It's always okay to stop reading a book”. Nu-ți place cartea? Arunc-o, dă-o de pomană, pune-o pe foc!

Am precizat că fac parte din categoria asceților. Am parcurs silitor tot felul de cărți. Dar lectura cea mai anevoioasă, țin minte ca azi, a fost La poalele vulcanului / Sub vulcan de Malcolm Lowry. Mi-a luat două săptămîni, copiam frazele mai semnificative, încercam să pricep. Nici acum nu știu dacă am procedat bine...


P. S. În imagine: Federico Barocci (1535 - 1612), Study of Man Reading.

Nimic nu-i mai greu decît să te cunoști pe tine însuți. Bănuiesc că știți pricina. Nu putem fi sinceri față de noi înșine și cu noi înșine nici măcar o secundă întreagă. Bănuiesc de asemenea că știți și pricina acestei pricini.

Dacă ne-am privi critic și ne-am vorbi cu maximă sinceritate, imaginea noastră de sine s-ar face imediat praf și pulbere. Și nu putem suporta viața fără o imagine de sine pozitivă. Iubirea de sine / narcisismul / instinctul mitoman / megaloman întrec în noi orice dorință de sinceritate. Și sînt destui psihologi care spun că tocmai puterea noastră de a ne amăgi (și de a refuza adevărul) ne ajută să trăim și să nu cădem în depresie și acreală.

Iată numai o opinie dintr-o sută: 

O minte sănătoasă își spune minciuni măgulitoare. Iar dacă nu se minte pe sine, înseamnă că nu e sănătoasă. De ce? Pentru că iluziile pozitive ne împiedică să ne lăsăm pradă melancoliei: „Adevărul este întotdeauna deprimant. O să murim într-o zi, cel mai probabil după o boală; toți prietenii noștri vor muri și ei. Nu sîntem decît niște puncte insignifiante pe o planetă minusculă. Ne auto-înșelăm pentru a ține la distanță depresia... Există cu necesitate în noi o negare elementară a naturii noastre finite, a lipsei noastre de importanță în univers...” (William Hirstein, Brain Fiction: Self-Deception and the Riddle of Confabulation, 2006, p.237). 

Dar ce înseamnă a te cunoaște pe tine însuți? Am găsit într-o carte despre sensurile sintagmei grecești γνῶθι σαυτόν (în latină nosce te ipsum) cîteva sugestii:

- a-ți cunoaște măsura, a ști ce poți și ce nu poți; 

- a-ți cunoaște locul - în ierarhia socială, pe scara naturii etc.; 

- a-ți cunoaște limitele gîndirii; 

- a-ți (re)cunoaște greșelile; 

- a ști / a accepta că ești muritor; 

- a-ți cunoaște sinele / eul / sufletul.

Cam asta înțelegeau Socrate (și urmașii lui) cînd repetau maxima înscrisă pe frontonul templului din Delphi. Dar ca să aflăm toate aceste lucruri cu privire la noi înșine trebuie să ne scrutăm fără milă și să consemnăm cu franchețe ceea ce descoperim, fie că ne place, fie că nu. Operațiunea pare imposibilă. Vom cădea inevitabil în minciună.

Pe de altă parte, cred că nu poate exista progres personal fără o privire critică asupra înzestrărilor noaste. Mai critic decît tine cu privire la tine nu poți fi decît tu. Deși dificil, examenul este necesar și sinceritatea (niciodată completă) binefăcătoare. În momentul în care nu mai poți fi critic cu tine (așa cum nimeni altul nu poate fi), te usuci, intri în rutină, îmbătrînești. În schimb, dacă te privești critic, nici un reproș și nici o laudă exterioară nu te pot afecta. 

       Despre cunoașterea de sine și autoamăgire:
 
P. S. În imagine: William Merritt Chase (1849-1916), Young Woman Before a Mirror (c. 1887).