„Nimeni nu este veșnic. La sfîrșitul vieții, toți vom muri” (prosopopeea coșciugului).„Un om nu valorează nimic, dar nimic nu este mai valoros decît un om” (Omul valoros).„Finalitatea vieții în univers este apariția unei ființe în stare să vadă universul exact așa cum este; dacă universul ar fi diferit, n-ar mai fi posibil să fie observat exact așa cum este, fiindcă ființa în stare să-l observe exact așa cum este n-ar mai fi în stare...” (principiul antropic în formularea fizicianului Stephen William Hawking).Am comentat pînă acum trei modalități de a exersa și de a vădi celorlalți profunzimea nu numai într-un discurs filosofic (prin definiție, profund), dar și în gîndirea privată, în gîndirea de zi cu zi, în conversațiile curente.

Voi vorbi, deci, în această notă despre o a patra modalitate. Și anume despre tautologie. Ea seamănă într-un fel (sau chiar în mai multe) cu enunțarea unei lapalissade, fără a se confunda însă cu lapalissada, în cazul căreia se poate bănui un impuls ironic, umanist, așadar, și al cărei efect este sesizarea unui adevăr rămas pentru o vreme destul de îndelungată perfect ascuns.

Diferența dintre lapalissadă și tautologie vine din faptul că o lapalissadă produce, de obicei, în cazul indivizilor cu oarece umor, un simțămînt de veselie, în timp ce tautologia mizează în întregime pe efectul seriozității cuvioase, pe solemnitate. Lapalissada ne amuză. Tautologia ne face să izbucnim în plîns. Ea subliniază, astfel, adevărul prețios că unele lucruri nu pot fi luate în rîs și recomandă păstrarea cu strictețe a gravității și reculegerii. Tautologia impune resemnarea solemnă.

Autorii de tautologii, tautologiștii să le zicem, se află într-un război vechi și niciodată stins cu gânditorii cinici, cu gânditorii care nu au nimic sfânt, cu iresponsabilii. Universul tautologistului se compune din lucruri fixe, din axiome imuabile, din Idei / Forme și valori (aici și numai aici se află Adevărul, Frumosul și Binele). Este un univers platonist. Pe de altă parte, universul cinicului nu conține nimic etern, este o colecție de indivizi variabili, mobili, o adunătură de himere care evoluează într-o direcție necunoscută. Într-un cuvânt, este un univers nominalist.

Lapalissada este surprinzătoare, te ia pe nepregătite, te scutură de rutine, de stereotipii. În schimb, tautologia te încremenește. Ea ilustrează, în modul cel mai propriu, profunzimea însăși, scopul aproape imposibil de atins al oricărui filosof care își merită numele, titlul și posteritatea.

Cum știm, cea mai bună definiție este exemplul. Prin urmare, să venim și la exemple, nimic nu este mai grăitor decît un exemplu cu adevărat grăitor, lucru pe care pînă și Immanuel Kant, în paguba lui, l-a ignorat (cf. Critica rațiunii pure, passim).

P. S. În imagine: Ramon Casas i Carbó (1866–1932), Rodin Belle (c. 1895-1900). Source: .