În vara anului 1854, ofițerul Lev Nikolaevici Tolstoi (1828 - 1910) stă în Principatele române, se mută de la o garnizoană la alta (București3, 5 - 4.
În vara anului 1854, ofițerul Lev Nikolaevici Tolstoi (1828 - 1910) stă în Principatele române, se mută de la o garnizoană la alta (București, Focșani, Iași etc.) și, când are timp (și are!), scrie al doilea volum din trilogia autobiografică (Copilăria, Adolescența, Tinerețea). În toamnă pornește spre Crimeea (trece și prin Chișinău) și, în 1855, participă la ceea ce s-a numit „Asediul Sevastopolului” - episod dureros din Războiul Crimeii. Impresiile sunt foarte vii.
Această experiență contradictorie (un proces abrupt de deziluzionare) e consemnată în Povestiri din Sevastopol. Tolstoi e aproape stăpân pe mijloacele sale. Are un simț al observației ieșit din comun (este cel mai acut descriptor de natură din literatura universală, lucru vădit deja în „Copilăria”), știe să construiască un dialog verosimil și, în aceeași măsură, dispune de o excelentă intuiție psihologică. Să urmărim trăirile unui tânăr ofițer, Vladimir Semionîci Kozelțov, în prima lui noapte petrecută în orașul bombardat de francezi:
„Cel dintâi simțământ pe care l-a avut..., odată ce rămase singur cu gândurile sale, a fost de repulsie față de haosul și disperarea din sufletul său. Stinse lumânarea, se lăsă pe pat și, scoțându-și mantaua, se acoperi până peste cap, ca să scape de frica de întuneric... Numai că, brusc, îi trecu prin minte că o să zboare într-acolo o bombă, că o să treacă prin acoperiș și o să-l omoare. Își ascuți auzul: chiar deasupra capului se auzeau pașii comandantului de baterie. «De fapt chiar dacă vine, se gândi el, întâi îi omoară sus, și pe urmă pe mine; măcar nu doar pe mine». Gândul ăsta îl mai liniști... Se ridică și începu să umble prin odaie. Frica de pericolul real învinse frica de întuneric ascunsă în el... «Sunt un ticălos, un laș, un laș mizerabil!», se gândi deodată și îl copleși din nou sentimentul apăsător de dispreț și de silă față de sine... Se lăsă în genunchi și, ținându-și mâinile așa cum îl învățaseră în copilărie să se roage, se închină. Și gestul acesta îl făcu să simtă o bucurie de mult uitată” (pp.128-129).
Lev Nikolaevici Tolstoi a înțeles repede că războiul este o formă de nebunie. Dorința de a fi - de a ajunge - un erou slăvit, legendar, prezent pentru totdeauna în memoria umanității, este una din formele pe care le ia la om (și numai la om) nebunia: „Gândul că va fi omorât îi dădu curaj” (p.164).
Pentru școlarii americani probabil că acestea sunt cele mai plicticoase eseuri din literatura universală. Au fost constrânși să le citească de sute dePentru școlarii americani probabil că acestea sunt cele mai plicticoase eseuri din literatura universală. Au fost constrânși să le citească de sute de ori, să memoreze pasaje, să compună eseuri pe aceeași temă etc. Nici unul dintre texte nu poartă titlul volumului, cel al lui Ralph Waldo Emerson e intitulat simplu „Books”, în timp ce eseul lui John Lubbock se numește „The Choice of Books”. Le găsim aproape în orice antologie despre „bucuria lecturii”.
Amândouă au fost redactate cam în același timp (1858). Amândouă oferă liste de lecturi (destul de copioase). Și amândouă reflectă marea problemă a timpului: alegerea unei biblioteci, adică a unui număr restrâns de cărți dintr-o mulțime practic infinită.
Problema va izbucni cu și mai mare putere la începutul secolului XX, când va fi vorba de Marile Cărți (Great Books) demne de studiat în școală și de tipărirea lor într-o colecție accesibilă. Sub aceste formulări, întrezărim problema fără soluție a Canonului, născocită de Dumnezeu cu scopul de a-i învrăjbi definitiv pe istoricii și criticii literari. În definitiv, canonul e o listă relativ scurtă de titluri: cărți fundamentale, modele, clasici. Dar cum alegem cărțile și titlurile?
Strict vorbind, întrebarea nu are răspuns, David Hume și Immanuel Kant au arătat de ce. Nu există nici o modalitate logică de a face ca judecata particulară a cuiva (Divina commedia e un poem desăvârșit, încântător, colosal etc.) să devină o judecată universală, împărtășită de toți. Aristotel a scris într-o carte că o propoziție este adevărată dacă toți înțelepții (sau măcar o parte a lor) se pun de acord cu privire la conținutul ei. Acesta e „adevărul-consens”, dar nici un consens al înțelepților nu poate stabili că o anume propoziție este adevărată. Chiar dacă toți profesorii universitari (de ieri, de azi, de mâine) s-ar pune de acord că un poem (numiți Dvs. unul) este bun, tot n-am dovedi că acel poem este cu adevărat bun. Așadar, cine discriminează cărțile bune de cărțile proaste? Cine împarte cărțile?
Cam asta a fost problema sesizată de Emerson și Lubbock. Încă nu-i bănuiau, pesemne, dificultățile. Și durata / perenitatea ei. Și nici nu puteau preciza o instanță discriminatorie, un Judecător infailibil, care ne-ar ajuta să alegem între cărți. Ralph Waldo Emerson trimite la instanța foarte abstractă și imprecisă a Timpului și la aceea, nu mai puțin imprecisă, a Opiniei / Părerilor:
„There has already been a scrutiny and choice from many hundreds of young pens, before the pamphlet or political chapter which you read in a fugitive journal comes to your eye. All these are young adventurers, who produce their performance to the wise ear of Time, who sits and weighs, and ten years hence out of a million of pages reprints one. Again it is judged, it is winnowed by all the winds of opinion, and what terrific selection has not passed on it, before it can be reprinted after twenty years, and reprinted after a century!”
Emerson crede că există (măcar) trei criterii care ne pot îndruma alegerile livrești: să nu citim niciodată o carte peste care nu a trecut un an de la apariție; să nu citim decât cărți faimoase; să nu citim decât cărți care ne plac”. Emerson deosebește între notorietate și faimă. Notorietatea e zarva care însoțește orice apariție editorială. Ea ține de prezent. Faima se adună în timp. Ține și de trecut, și de prezent.
Dacă aveți timp, citiți acest volum... (21.07.25.l)...more
Erich Auerbach's Mimesis: The Representation of Reality in Western Literature is a monumental work of literary criticism that explores how different p Erich Auerbach's Mimesis: The Representation of Reality in Western Literature is a monumental work of literary criticism that explores how different periods in Western literature have represented reality. Auerbach analyzes key literary passages from ancient Greece to the 20th century, focusing on how the style, tone, and syntax of these works reflect the social and intellectual contexts of their time. Here's a more detailed breakdown: Core Idea: Auerbach argues that literature is not a neutral reflection of reality, but rather a dynamic representation shaped by the author's consciousness and the cultural context in which they write. He traces the evolution of literary realism, noting how different periods prioritized different aspects of life and employed distinct stylistic approaches. Key Themes: The Evolution of Realism: Auerbach examines how the representation of everyday life and social classes evolved in literature. He contrasts the high style of classical literature, which focused on the heroic and aristocratic, with the emergence of realism that incorporated the everyday and the mundane. The Interplay of Style and Content: He emphasizes how the style of a text – its tone, syntax, and diction – is inseparable from its meaning and reflects the author's worldview. The Role of the Reader: Auerbach's analysis also considers how readers engage with literature and how their own historical and cultural perspectives influence their interpretations. Key Examples: Auerbach's analysis spans a wide range of texts, including: Homer's Odyssey and the Bible: He compares the foregrounding of action in Homer with the backgrounding and psychological depth found in the Bible. Classical and Medieval texts: He analyzes works by authors like Petronius, Tacitus, Augustine, and Dante, highlighting the development of realism and the mingling of styles. Renaissance and Enlightenment texts: He examines the works of Montaigne, Rabelais, Shakespeare, Cervantes, Voltaire, and others, showcasing the evolving representation of reality in different national literatures. 19th and 20th-century Modernism: He analyzes works by Stendhal, Balzac, Flaubert, Zola, Proust, and Woolf, demonstrating the culmination of realism in modern literature and its focus on psychological interiority. Significance: Mimesis is a foundational work in comparative literature and historicist literary criticism. It continues to be influential for its insights into the relationship between literature, history, and culture. It is celebrated for its breadth of learning, its sharp critical insights, and its ability to illuminate the connection between literary representation and the broader social and intellectual landscape of Western civilization
Mimesis: The Representation of Reality in Western Literature. I believe one of my high school English teachers—Mr. James Ritchie?—mentioned off hand that he thought I’d like it. Otherwise, how would I have found this sweeping view of Western culture as a high school junior, a view that inspired me to dedicate myself to literary study. In a titanic undertaking, its author, Eric Auerbach, proposed to trace the development of realism in Western literature, starting with Homer and ending with Virginia Wolf.
Impressive as the effort was, his view, though still vital, has come to be seen as incomplete, even naïve, for a number of reasons. Various theories of language and schools of critical theory, for example, agree that words do not simply reflect or mime reality, that in fact gaps exist between all words and what they supposedly attempt to name. They create reality, textualizing it rather than reflecting it.
Other objections exist as well, including Auerbach’s contention that, “It was the story of Christ, with its ruthless mixture of everyday reality and the highest and most sublime tragedy, which had conquered the classical rule of styles.” This, he felt, was the engine that drove the West towards realism.
Yet despite such objections, Auerbach’s accomplishment remains impressive—and moving. In his “Epilogue” he tells us he wrote the book in Istanbul during World War II, where the libraries were “not well equipped for European studies.” Mimesis has no notes. “International communications were impeded; I had to dispense,” he explains, “with almost all periodicals, with almost all the more recent investigations, and in some cases with reliable critical editions of my text.” Yet such absences forced him to write instead of being tempted to research more and more.
But another reason also forced him to write: a heartfelt wish that his work would help heal a war torn world. “I hope that my study will reach its readers,” he concludes, “—both my friends of former years, if they are still alive…And may it contribute to bringing together again those whose love for our western history has serenely persevered.” I found, and still find, his last paragraph so moving.
Most of my work has focused on literature by people of color. I suppose this series is my nod to the marvels of white culture. Over time I hope to publish short summaries and reflections on each chapter of Mimesis, but for now here is a simple list of them and some of their major subjects. Links will appear when the reflections become available.
1. “Odysseus’ Scar”—On Homer’s Odyssey contrasted with the story of Peter in the New Testament.
2. “Fortunata”—On passages from Petronius and Tacitus.
3. “The Arrest of Peter Valvomeres”—On Ammianus Marcellinius contrasted to Tacitus.
4. “Sicharius and Chramnesindus”—On Gregory of Tour’s History of the Franks.
5. “Roland Against Ganelon”—On the Chanson de Roland.
6. “The Knight Sets Forth”—On Chretien de Troyes Yvain.
7. “Adam and Eve”—On the Christmas play Mystere d’Adam.
8. “Farinata and Cavalcante”—On Dante’s Inferno.
9. “Frate Alberto”—On Boccaccio’s Decameron.
10. “Madame du Chastel”—On Antoine de la Sale’s l’Histoyre et plaisante Cronique du Petit Jehan de Saintre.
11. “The World in Pantagruel’s Mouth”—On Rebelais’ Gargantua and Pantagruel.
12. “L’Humaine Condition”—On Montaigne’s Essays.
13. “The Weary Prince”—On Shakespeare and the Elizabethan worldview.
14. “The Enchanted Dulcinea”—On Cervantes’ Don Quijote.
15. “The Faux Devot”—On La Bruyere’s Caracteres.
16. “The Interrupted Supper”—On Abbe Prevost’s Manon Lescaut.
17. “Miller the Musician”—On Schiller’s Luise Millerin.
18. “In the Hotel de la Mode”—On Stendhal’s Le Rouge et le Noir.
19. “Germinie Lacerteux”—On Edmond and Jules Goncourt’s Germinie Lacerteux.
20. “The Brown Stocking”—On Virginia Woolf’s To the Lighthouse....more
Firește că după anunțarea premiului Nobel pe 2022 de către un „etern secretar” al Academiei suedeze, care i-a modificat numele în Arnaux (așa cum pe MFirește că după anunțarea premiului Nobel pe 2022 de către un „etern secretar” al Academiei suedeze, care i-a modificat numele în Arnaux (așa cum pe Modiano îl botezaseră cu 8 ani în urmă MoNdiano etc.), opera prozatoarei a fost îngropată sub ditirambi, ovații și garoafe oratorice. Nu peste mult timp, în Franța, euforia s-a răcit, surâsul a dispărut de pe fețe. Jurnaliștii și-au consemnat dezamăgirea cu o energie nouă. I-au prezis doamnei Ernaux soarta ingrată a lui Claude Simon, dar au uitat că nu notorietatea contează în acest caz (dacă a contat vreodată), ci banii. Vorba lui Hitchcock: „Nici nu știți ce tare plâng, când merg la bancă să-mi depun banii, și citesc criticile voastre foarte justificate...”. Sigur, premiul Nobel sporește artificial notorietatea, vânzările cresc subit (a fost o încercare și la noi). Curiozitatea întunecă limpezimea judecății de gust.
Căci ce întâlnim în acest volum fără construcție, amorf, fără gânduri personale, decât o listă interminabilă de fapte, de imagini și cuvinte, de titluri de filme, de nume de englezoaice asasinate în anii 50 ai secolului trecut (Elizabeth Drummond, Janet Marshall etc.), de lozinci metafizice, lipsite de sens, precum propoziția atribuită lui Sartre: „A exista înseamnă a te bea fără să-ți fie sete = exister c'est se boire sans soif”. La fel de adânc e și acest dicton: „Pentru o călugăriță, perfecțiunea este să-și petreacă viața fecioară și să moară sfântă”. Și încă una, ultima: „Pentru o femeie, gloria este doliul orbitor al fericirii”. Profunzimea acestor ziceri (mă) amețește.
Nu atât stilul tern al autoarei m-a intrigat (la asta mă așteptam, fusesem prevenit de criticii francezi), cât babilonia acestei narațiuni greu de încadrat într-un gen, lipsa ei de miză, absența finalității. Autoarea zice că a compus o „autobiografie impersonală” și asta e adevărat (nu vorbește niciodată la persoana întâi, folosește „on”, „nous”), dar mă îndoiesc că „amintirile” ei sunt autentice, că le-a scos din „jurnalul / carnetele” pe care le ținea pe când era elevă într-o școală catolică. A notat acolo, prin 1952, numele „otrăvitoarei cu arsenic”, Marie Besnard? Sau l-a ținut minte? Memoria e mereu amăgitoare și, adesea, ceea ce ne închipuim că am trăit cândva am aflat, în realitate, din ziare ori din spusele altora. Și e imposibil să dovedim că lucrurile stau altfel.
În treacăt fie zis, înțeleg să recunoști o dată că te-ai masturbat (fiindcă omul e o ființă hedonistă reprimată), dar să repeți asta la fiecare două pagini mi se pare cam mult. Mă tem că revoluția sexuală de la sfârșitul anilor 60 nu în asta a constat.
Bineînțeles, îi dau dreptate prozatoarei (și maeștrilor ei gânditori: Baudrillard, Bourdieu): e nașpa să posezi (prea) multe lucruri / bunuri. E o adevărată tragedie să trăiești într-o „societate de consum”: „Abundența de lucruri ascunde sărăcia de idei”, conchide autoarea. Ca și cum lucrurile ar exclude ideile. Și invers... (10.07.25, j)....more
Și când te gândești că sunt unii indivizi perverși, care citesc astfel de compuneri deșirate și mai zic că le și plac. Nu pot decât să le plâng de milȘi când te gândești că sunt unii indivizi perverși, care citesc astfel de compuneri deșirate și mai zic că le și plac. Nu pot decât să le plâng de milă și să-i compătimesc. Sunt vrednici de duioșia noastră și, în același timp, de oprobiul nostru. Oprobiu se scrie ca repercusiune. Așadar, cu un ochi plângem și cu celălalt clipim foarte des.
Când sunt atâtea capodopere în librării, în cuprinsul bibliotecilor, dar și în anticariatele din Lăpușneanu, când n-ai apucat să recitești Ulysses sau Procesul, și nici Critica rațiunii pure, când viața e mai subțire ca firul de ață și nu prea mai ai mult de trăit (oricum nu poți trece suta de ani cu mintea întreagă), e o adevărată blasfemie să străbați cu note și meditații o astfel de confecție literară, care ar vrea să fie (dar nu e) un roman istoric, care ar vrea să fie (dar nu e) un thriller tăios. A citi o astfel de carte înseamnă a avea un sistem nervos vegetativ de oțel. Nu mai pun la socoteală răbdarea, perseverența, plus toleranța la frustrare.
Și totuși... Am citit acest roman mai mult decât precar. Nu mă laud, dar nici nu-mi pun cenușă în cap. Nu știu bine de ce l-am citit (și dacă eu însumi nu știu, atunci nimeni nu știe), probabil că treceam printr-o stare de confuzie mintală, poate mă prăbușisem într-o inconștiență numinoasă. Oricum, l-am citit și gata. N-are rost să strigați la mine, să huiduiți ori să mă bateți cu pietre. În casa mea, fac ce vreau, pentru motivul că, pur și simplu, în casa mea, vreau ce fac. Cu asta pun punct introducerii, nu insistați.
Nu pot rezuma această compunere, because of spoilers. N-am să vă spun, deci, nici ce-i cu acest „crowner” John de Wolfe (e și Sir), reprezentant omnipotent al regelui Richard Inimă-de-Leu, care nu prea sperie pe nimeni, în nici un caz pe cuviosul „reeve” al cătunului Widecombe, numit Ralph. Numitul Ralph are fața acoperită de acnee, femeia lui e o excelentă bucătăreasă, face fierturi minunate și, la 30 de ani, e știrbă. Și Ralph are un singur dinte în față. În secolul cruciadelor, problema stomatologică nu fusese încă rezolvată. Ralph l-a chemat pe Sir John. E nevoie de cineva priceput în anchete complicate, un viteaz decis să prindă vinovatul de urechi și să-l ducă în fața Legii. Sătenii au descoperit un cadavru prăbușit în râu, l-au târât cu nepăsare și l-au depus într-un șopron. Restul nu i-a interesat, a fi cadavru nu constituia pentru nimeni o surpriză. Pe vremea aceea, era mai bizar să fii viu decât mort... Printr-un efort herculean de gândire, Sir John Wolfe (și ajutoarele sale) pun mâna pe sinistrul ucigaș. Și îi fac felul.
Mă întorc de unde am plecat: nu vă recomand să faceți ca mine, rămâneți la Kant... (3.07.25, j)....more
În acest volum, Umberto Eco oferă sfaturi prețioase despre modul în care se pot realiza lucruri bizare. Cum ar fi: să treci vama cu un mort în spate fÎn acest volum, Umberto Eco oferă sfaturi prețioase despre modul în care se pot realiza lucruri bizare. Cum ar fi: să treci vama cu un mort în spate fără să te vadă nimeni, să călătorești cu un somon și nici un pasager să nu-i simtă mirosul, să scrii urmări la romanele clasice care se termină brusc (trimite, desigur, la În căutarea timpului pierdut, Ulysses, Conștiința lui Zeno etc.), să apari și să fii inteligent la televizor, ba să mai fii și coerent, să-ți prezinți ignoranților biblioteca de 20 de mii de volume (și s-o justifici), să redactezi o listă de „remerciements” care să-i blagoslovească pe toți, să iubești provincia Alessandria (locul de naștere al autorului), să-i stimezi pe alessandrini pentru bravura în războaie și spiritul lor practic, unde să așezi inteligent punctele de suspensie („azi am ieșit la plimbare cu cățelul și mi-a ieșit în cale o... pisică”). Nu mai e nevoie să spun, dar punctele de suspensie anunță faptul că tocmai ați făcut o... glumă plină de subtilitate, de istețime. Nimeni nu s-ar fi gândit la o... pisică, cei mai mulți s-ar fi gândit, bineînțeles, la un... elefant alb.
Cele câteva zeci de articole (unele foarte scurte, cât o rețetă de prăjituri scoțiene, cel mai lung, pp.163-175, fiind, desigur, „Minunea sfântului Baudolino”) sunt scrise cu inteligență, umor și, mai cu seamă, autoironie. Cele mai multe sunt fantezii literare, pastișe, exerciții pregătitoare pentru romanele de mai târziu. (2.07.25, miercuri)...more
Alături de Sânge pe zăpadă, thrillerul de față se înscrie în seria nu foarte bogată a cărților despre asasinii plătiți (așa-nimiții „sfârșitori”).
De Alături de Sânge pe zăpadă, thrillerul de față se înscrie în seria nu foarte bogată a cărților despre asasinii plătiți (așa-nimiții „sfârșitori”).
De obicei, sfârșitorii sunt pomeniți în treacăt și nu au un rol decisiv în intriga romanelor polițiste. „Asasinii cu plată” se situează întotdeauna la marginea acțiunii. Mai toți sunt proști sau foarte proști. Jo Nesbø prezintă un astfel de dus cu capul chiar în primul volum din serie. Se numește Olav Johansen. El însuși spune despre sine că nu poate citi și nici aduna decât cu mare greutate. E dislexic, nu poate identifica literele. Singurul lui defect adevărat e că se îndrăgostește exact de cine nu trebuie. „Cine nu trebuie” se numește, bineînțeles, Corina, un nume care anunță dezastrul. Lumea forfotește de „sfârșitori”, dar ei țin, am mai spus asta, de pleava societății. Fac muncile cele mai murdare, sunt „drogangii”, când dorm nu-și pun pijamaua și rămân în șosete. A, să nu uit, unii prozatori îi numesc Gorile și au temei, fiindcă nici unul nu catadicsește să fie chipeș. Chipeș și arătos are voie să fie doar detectivul.
Dacă în Sânge pe zăpadă, sfârșitorul (Olav Johansen) sfârșește sub formă de cadavru, împușcat și înghețat bocnă, în Soare în miez de noapte (nu e titlul original, e propunerea traducătorului român), sfârșitorul are un destin mai blând, deși sfârșește (și el) cu un obraz sfârtecat (are nevoie de copci, noroc cu Lea, fiica pastorului luteran din cătunul Kåsund) și cu un dinte din față lipsă, ca să nu se mai hlizească la dame. Răspunde la numele de Jon Hansen, are 35 de ani și o fire foarte emotivă. Se emoționează din orice și nu are tăria să apese pe trăgaci, când e cazul. E, cum ar veni, un anti-erou, un anti-sfârșitor, un anti-lichidator. Traducătorul spune că e un lichidator, dar Hansen este, cel mult, un „liquidator”, are zile în care bea de stinge.
Partea cea mai comică (dar și cea mai de jos) a acestui thriller erotic (și fără polițiști) e că, într-o împrejurare dramatică (un alt sfârșitor e pe urmele sale), Jon Hansen se ascunde în burta unui ren. Renul nu mai e viu și nici proaspăt, ba chiar a putrezit binișor, nu miroase prea bine. Urmăritorilor nu le trece prin cap să tragă măcar un glonte în bătrânul animal.
Așadar, un roman despre un asasin plătit, incapabil să apese pe trăgaci, un „profesionist ratat” (chiar așa se caracterizează Hansen și nu greșește). Mi-ar fi plăcut să fie mai reușit. Dar nu e (30.06.25, l)....more
Mi-am dat licența în Teoria argumentării. Am predat cursuri de argumentare. Asta spune și explică tot. Și graba mea de a citi cartea și dezamăgirea căMi-am dat licența în Teoria argumentării. Am predat cursuri de argumentare. Asta spune și explică tot. Și graba mea de a citi cartea și dezamăgirea că a avut parte de o traducere terifiantă, cu erori strigătoare la cer. M-a scos din sărite. Mai bine citiți originalul pe Internet Archive.
Mai întîi, aș vrea să risipesc o posibilă neînțelegere. Nu e vorba de un manual. Cartea cuprinde foarte puțină teorie. Nu găsim formule, nu e vorba de modus tollens, de modus ponens, de silogisme trunchiate. Titlul e înșelător. Și în versiunea engleză și în cea românească. În engleză, e Good Arguments: How Debate Teaches Us to Listen and Be Heard. În română, e cum vedeți. Titlul nedreptățește cartea. Sigur, Bo Seo (o vedetă a disputelor internaționale) se referă și la argumente, și la structura lor, dar cartea lui e mai degrabă un „memoir”, povestea unui tînăr sud-corean foarte dotat, ajuns la 7 ani într-un colegiu din Australia (fără să știe o boabă de engleză) și, mai târziu, la Harvard. În fond, e povestea excelent redactată a unei pasiuni arzătoare.
Așa, citind cartea, lucrurile par simple. E simplu să dezbați o temă politică, un „topic”, cum zice autorul. E simplu să descoperi motivele pentru care poți accepta o teză sau o poți respinge. Reușim asta în chip firesc. Avem experiență: Dumnezeu ne-a făcut ființe arțăgoase, cicălitoare. Ne certăm zilnic, schimbăm opinii în contradictoriu și, de obicei, îl înfundăm pe „inamic”. Dar politica și Parlamentul înseamnă altceva. E vorba de un alt nivel de discuție. Bo Seo nu și-a propus să ajungă parlamentar, dar a devenit o legendă în arta dezbaterii și poate fi luat ca exemplu. Cartea e scrisă cu un talent vădit și merită s-o citiți.
Din păcate, traducătoarea a tratat textul original cu maxim sadism. Ea crede că „testament” înseamnă în română tot testament (în carte, întâlnește termenul de două ori), deși la Bo Seo înseamnă mărturie („To this end, I offer in this book a tool kit and a testament”). Ea crede că „importance” se traduce mereu prin importanță, deși la Bo Seo are sensul de relevanță. Ea traduce „For me, the first sign of trouble...” prin „Pentru mine, primul indiciu că aveam să avem necazuri”. În versiunea de față, erorile de traducere mișună ca furnicile ebrietate, iar limba română sună de-a dreptul îngrozitor. Nu e doar neglijență sau grabă, e curată nepricepere.
Un exemplu: „Biografia lui urmărea traseul unui inferior care a învăţat, prin muncă și educație, să ragă ca un leu”. Oare de s-a apucat leul să ragă așa, tam-nisam, când putea doar să urle? În original este: „His biography traced the arc of an underdog who learned through work and education to roar like a lion”. Fraza românească nu are sens. Mai bine ar fi fost: Prin educație și perseverență, oamenii necunoscuți pot deveni persoane care impun respectul - ca regele pădurii... (26.06.25, j)....more
Notez mai la vale ce am reținut eu din acest volum echivoc, greu de definit, care nu e nici roman, nici autobiografie, nici confesiune și nici interviNotez mai la vale ce am reținut eu din acest volum echivoc, greu de definit, care nu e nici roman, nici autobiografie, nici confesiune și nici interviu, ci un amestec din toate.
El (naratorul care nu e, desigur, Eshkol Nevo) suferă de distimie (o formă minoră de depresie), deși nu prea pare. Ea e Dikla, soția lui, și își consemnează visele cu Barack Obama într-un caiet (e o înfocată admiratoare a președintelui). După 10 ani de căsătorie și 3 copii, au ajuns deja la podișul arid al crizei familiale. Amândoi au sentimentul că și-au risipit viețile și că ar fi trebuit să meargă pe o altă cale, că viața împreună i-a aplatizat. Ea nu-l mai sărută cu focul de altădată, s-a răcit, el rabdă persecuția cu un stoicism impecabil. Deși e un soț exemplar, ireproșabil (cu excepția unei ipotetice aventuri în Columbia), se tot îndepărtează de Dikla și ea de el, până când se instaurează între ei o indiferență (nici măcar) binevoitoare.
Naratorul pretinde că e un scriitor foarte solicitat (e invitat în școli și asociații evreiești din America de Sud și din patria natală), numele lui e pe buzele tuturor, a obținut toate premiile posibile cu excepția celor importante (Man Booker Prize, să zicem, Nobel, să zicem). Cartea lui Nevo nu e rea, dar nici ieșită din comun. Întrebările „interviului” mai mult sau mai puțin intime leagă poveștile (unele sunt nesemnificative, altele superficiale, puține sunt cu adevărat reușite) disparate și tot ele (întrebările) explică disparitatea lor. Peste tot întâlnim voința de a fi isteț, de a da răspunsuri paradoxale și imprevizibile, dar glumele naratorului sunt mai degrabă amare. Umorul e uneori sec, alteori absent.
Naratorul are tăria să declare: „Nu sunt decât un scriitor minor, dacă nu ratat. În majoritatea ţărilor unde mă duc, ăsta-i tristul adevăr, dar sînt şi avantaje – programul lăsat pe masă [în hotel] de obicei e lejer până la jignitor, aşa că pot ieşi imediat să mă plimb prin oraş…”.
Mi-a mai plăcut faptul că Eshkol Nevo este adesea autoironic, asta este o mare calitate, insuficient prețuită de cititori. Volumul mi-a amintit de Poveste despre dragoste și întuneric, deși nu are gravitatea cărții lui Amos Oz. (23.06.25, l)....more
Cam toată lumea știe ce-a fost cu templierii. Măcar din numeroasele romane istorice dedicate acestui subiect. Care au impus o legendă. Care ca orice lCam toată lumea știe ce-a fost cu templierii. Măcar din numeroasele romane istorice dedicate acestui subiect. Care au impus o legendă. Care ca orice legendă e compusă îndeosebi din falsuri. Primul fals e acela al bogăției nemăsurate a Ordinului. Al doilea e legat de pretinsa teologie „nouă” a templierilor, o uriașă erezie. Templierii au mai avut și un „mare secret”. Pe care l-au ascuns sub șapte peceți. Firește, nu mai este nevoie s-o spun, totul e rodul închipuirii.
În prezentarea cărții, editorii spun că volumul lui Dan Jones prezintă „adevărata istorie” a ordinului religios. Și ăsta este un fals. În istoriografie nu circulă o poveste greșită, o minciună construită de istorici veroși. Fals! Și nu Dan Jones e cel mai în măsură se reconstituie adevărul. Dan Jones e un „vulgarizator”, adică un om pasionat de istorie și care vrea să câștige un ban cinstit. Scrie bine, limpede, invocă o bibliografie bogată. Transformă istoria în poveste. Mărturisește din capul locului că e interesat, înainte de toate, de caracterul narativ-istoric al evenimentelor în care au fost implicați cavalerii Templului. Pentru Dan Jones istoria e narațiune, nu problemă. Autorul nu (se) întreabă nimic, nu soluționează nimic, nici măcar pricinile care l-au împins pe urâtul rege Filip al IV-lea cel Frumos (avea capul rotund și mare ca un lighean) să-i persecute pe templieri și să-l ardă pe rug (în dimineața zilei de 18 martie 1314) pe Marele Maestru, Jacques de Molay, alături de alți bătrâni la fel de nevinovați. Scopul acestui sacrilegiu era de mult (și pentru toți) limpede: confiscarea averilor ordinului. Ce-i drept, majoritatea proprietăților Templului se găseau în Spania, dar asta nu mai contează...
Pentru a fi plastic, Dan Jones se folosește de cronicarii timpului. Numesc câțiva: pelerinul englez Saewulf (a vizitat Locurile Sfinte în vara lui 1102 și a lăsat o cronică a călătoriei sale), Walter Map, necruțătorul cronicar al curții engleze, Otto de Freising, Guillaume de Tyr, Theoderic, cel care a vizitat Țara Sfântă între 1169 și 1174, și care afirma despre sine că e atât de umil încât până și „rahatul călugărilor” e mai presus și mai folositor decât el. Autorul însuși îi menționează pe cronicarii pe care i-a urmărit îndeaproape: „Cei patru scriitori pe care ne bazăm pentru anecdote și dovezi ale rădăcinilor templierilor sunt Guillaume de Tyr (care a scris la începutul anilor 1180), Mihail Sirianul (1190), Walter Map (între 1181 și 1193) și o însemnare din istorisirea lui Ernoul / Bernard Trezorierul (1232)”. Mai sunt și alții. Asta colorează narațiunea și o face ușor de străbătut. (1.07.25, marți). ...more
Ca păcătos care folosesc marginile paginilor pentru a nota cuvinte, gînduri, „reacții” la ceea ce citesc, nu pot lăsa acest temeinic volum despre „marCa păcătos care folosesc marginile paginilor pentru a nota cuvinte, gînduri, „reacții” la ceea ce citesc, nu pot lăsa acest temeinic volum despre „marginalia” fără (măcar) un semn că l-am parcurs.
Jackson afirmă că plăcerea și obiceiul de a adnota o carte sînt destul de recente. Nu e chiar așa. Plinius cel Bătrîn (23-79) scria pe cărți (el sau „secretarul” lui) încă din secolul I e.n. Exista și atunci termenul „adnotare”: însemna a face un semn pe marginea unui pasaj demn de a fi examinat mai tîrziu.
În schimb, cel dintîi autor care și-a publicat însemnările marginale a fost Coleridge, într-un număr din Blackwood’s Magazine (din noiembrie 1819). Mai tîrziu și-a strîns însemnările în cărți. A comentat „marginal” 450 de titluri (peste 700 de volume), 325 de autori. Nu-l intimidau cărțile în germană, latină, franceză. Nu le evita nici pe cele în ebraică sau greaca veche (p.150). Era un poliglot cum puțini mai sînt astăzi.
„Marginalia” e un termen latinesc transportat de Samuel Taylor Coleridge (1772 - 1834) în limba engleză. Înseamnă, desigur, „cele de pe margine”. Cititorii au mîzgălit cărțile dintotdeauna. Medievalii numeau aceste însemnări „adversaria”: opinii opuse, contraziceri (p.10). Cititorul se războia oarecum cu autorul. Nu trebuie, așadar, să declarăm luna noiembrie 1819 drept data de naștere a acestui tip de note.
H. J. Jackson numește o mulțime de adnotatori. În afara lui Coleridge, au mai redactat „marginalia” Pierre de Fermat: „am găsit soluția teoremei, dar spațiul e mult prea strîmt ca s-o transcriu aici și acum” (1637); Michel de Montaigne: „dacă nu ai o bună ținere de minte, fă rezumatul cărții la sfîrșitul ei”; Ezra Pound: „cartea asta (era vorba de Algernon Swinburne, Laus Veneris) a aparținut unui nătărău, nu sînt responsabil de prostiile notate de el”; Mark Twain scria pe cărți pentru a-și amuza logodnica. I-a mers...
În definitiv, poți face note în marginea paginii cu două condiții: 1. Cartea să fie a ta; 2. Să nu fii tîmpit. N-am respectat niciodată aceste condiții de bun simț. Am notat și pe cărțile împrumutate și am lăsat și note de-a dreptul cretine (și pe cărțile mele, și pe cărțile altora). Cînd scot din raft o carte veche, mă rușinez de puținătatea minții mele. Tot ce am adnotat mi se pare irelevant. Mi-am folosit pixul degeaba...
Cea mai faină adnotare (colectivă) am găsit-o pe vremea liceului. Deschideam cartea proaspăt împrumutată și în pagina 2 mă întîmpina un îndemn duios: Mergi la pagina 87. Mergeam, firește, la pagina 87. Acolo găseam un nou îndemn: Mergi la pagina 142. Mergeam cuminte la pagina 142. La pagina 142, în partea de sus, scria cu majuscule: Mergi la pagina 3. Mergeam la pagina 3. Și acolo, într-un chenar frumos, citeam concluzia acestui periplu doar pe jumătate livresc:
„Te-am purtat din foaie-n foaie, Că ești mai prost ca o oaie. Te-am purtat din loc în loc, Ești un mare dobitoc...”. (29.05.25, j.)...more
Un eseu nu foarte lung, poate fi citit (și) pe internet. A fost publicat de George Orwell în martie 1947, în nr. 7 al revistei Polemic.
Se știe antipatUn eseu nu foarte lung, poate fi citit (și) pe internet. A fost publicat de George Orwell în martie 1947, în nr. 7 al revistei Polemic.
Se știe antipatia profundă a bătrînului Tolstoi față de Shakespeare. Prozatorul a publicat un pamflet în 1906, tradus imediat în engleză și însoțit de o recenzie afină a lui George Bernard Shaw. Desigur, pentru cititorii englezi, un astfel de text era sfidător. Pamfletul a iritat pe mulți, dar se știa că Tolstoi avea hachițe, a fost pus la „curiozități” și uitat o vreme. În 1947, George Orwell l-a analizat cu atenție și a încercat să-și explice antipatia lui Tolstoi. L-a luat, deci, în serios.
Lev Nikolaevici Tolstoi afirmă că gloria lui Shakespeare e neîntemeiată, o iluzie care s-a strecurat în mințile cititorilor (ca o epidemie) prin intermediul criticilor germani de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Goethe a avut o însemnată contribuție la răspîndirea acestui cult nejustificat. Tolstoi vede în Shakespeare un dramaturg minor, neglijabil, supralicitat. Regele Lear, de exemplu, ar fi o tragedie informă, neverosimilă, imorală. Subiectul tragediei încalcă orice logică, realizarea literară e dubioasă („stupidă”, spune fără a clipi Tolstoi), autorul e lipsit de orice simț estetic. Totul e strident: văicăreala regelui Lear, glumele de prost gust ale Nebunului, sfîrșitul morbid al piesei, cu șirul ei interminabil de morți. Drama de la care s-a inspirat Shakespeare, Regele Leir, era mult mai valoroasă și avea un sfîrșit credibil: regele și Cordelia supraviețuiau tuturor încercărilor.
Pentru George Orwell, tragedia lui Shakespeare este o meditație asupra renunțării: Lear renunță la regat, la putere, la curte și nobili, la una dintre fiice și, în fond, la rațiune. Din păcate, nimic nu-i răscumpără renunțarea. Gestul lui a fost lipsit de sens. Rătăcește pe drumuri, însoțit de un Nebun și de ducele de Kent, deghizat, pe care-l alungase de la curte. Nu mai este în stare să înțeleagă unde a greșit și dacă a greșit. Orwell presupune că Tolstoi s-a recunoscut în regele Lear. Bîntuit de ideea de a renunța la tot (familie, prieteni, drepturi de autor), prozatorul nu accepta soluția „păgînă”, propusă de Shakespeare. Abandonul, fuga de lume sînt virtuți prețuite în creștinism. Pățania regelui îi contrazicea convingerea. În definitiv, renunțarea nu aduce nici o recompensă.
În opinia lui Lev Nikolaevici, tragedia lui Shakespeare e un eșec lamentabil. În opinia lui George Orwell, tragedia este (cu unele rezerve) o reușită. Ea este, înainte de orice, o mare izbîndă poetică. Tolstoi n-a perceput asta. Cine are dreptate și cine se înșală? Nimeni, răspunde în chip neașteptat Orwell. Voi transcrie pasajul care m-a îndemnat să citesc „Lear, Tolstoy and the Fool”:
„În fond, nu există nici un fel de dovadă sau argument prin care putem arăta că Shakespeare - sau oricare alt scriitor - este «bun» / «valoros». Și nu există nici un mod prin care am putea dovedi o dată pentru totdeauna că Warwick Deeping, de pildă, este un autor «slab» / «lipsit de valoare». În definitiv, nu există nici un test / criteriu al meritului literar cu excepția dăinuirii în timp (survival), care este în fapt un semn (index) al opiniei majorității”.
P. S. George Warwick Deeping (1877 – 1950) a fost, se pare, un prozator mediocru......more
Loading...
